Brexit – miza pe neseriozitatea celorlalți!
De vreo două luni, privesc cu ochii cît cepele epopeea Brexit-ului. Tevatura este aiuritoare. Cu adevărat, de la dramatic la penibil e mai puțin de un pas. Năuceala gălăgioasă din parlamentul britanic este, pentru mine, mare admirator al democrațiilor anglofone, un duș rece cu efect paralizant. Ce pot să mai zic de pigmeii primitivi de pe malurile noroioase al Dîmboviței cînd văd cum dau din colț în colț purtătorii legitimi ai marii tradiții democratice din palatul de pe malul mîndru al Tamisei? Dar, în fine, să-i lăsăm puțin pe-ai noștri și să i privim mai atent pe ceilalți.
Îmi pare rău că UK pleacă din UE. Spre deosebire de mulți europeni, eu chiar cred că Uniunea ar fi avut mare nevoie de britanici. Cît au fost membri, prezența lor în Uniune a adus multă valoare proiectului pan-european și, mai mult, cred că vocea lor ar fi trebuit să fie încă mai ascultată decît a fost. Înțeleg, de asemenea, și cîteva dintre motivele care i-au făcut pe cetățenii britanici să-și vrea țara reîntoarsă pe insulă. Nu împărtășesc părerea că votanții britanici au fost păcăliți, fără să exclud, însă, că minciuna și demagogia a jucat un rol în referendumul lor, ca în toate consultările populare, de altfel. Pe de altă parte, nici Uniunii nu prea am ce să-i reproșez: ca să nu se întîmple Brexit-ul, vă reamintesc, UE a făcut concesii enorme cabinetului Cameron. În fine, iată-ne aici și acum, navigînd, cum spun britanicii, pe o mare necartografiată. În acest moment de maximă nesiguranță – cînd scriu acest articol, chiar nimeni nu poate avansa vreun scenariu probabil al Brexit-ului; dimpotrivă, mai toți politicienii și analiștii serioși pe care îi citesc spun în cor că nimeni nu poate ști acum ce va fi – văd, totuși, două aspecte îmbucurătoare.
Mai întîi, remarc unitatea UE. Poziții comune clare în negocieri, poziție politică fermă, fără fisură, după. Așa ceva este destul de rar în Uniune astăzi. Dacă tot contabilizăm sciziunile care slăbesc Uniunea, cred că ar trebui să evidențiem și situațiile de front comun, care o întăresc. Brexit este, iată, una dintre aceste situații. Cînd Parlamentul britanic a decis, mai întîi, să respingă Acordul de Brexit negociat și, mai apoi, să trimită guvernul Majestății Sale să reia negocierile nu a fost surd. A auzit foarte clar că toate vocile de pe continent spun că nu mai renegociem nimic din Acord (evident, unele precizări adiționale pot fi făcute, dar aceștia sînt termenii despărțirii și punct). Doar că politicienii de la Londra au mizat pe ideea că politicienii de la Bruxelles/Berlin/Paris sînt slabi și nu se țin de ceea ce spun. Ei bine, din cîte văd, au mizat greșit.
De partea cealaltă a Canalului, remarc o majoritate politică, despre care înțeleg că reflectă și o majoritate în societatea engleză, care se opune soluției revanșarde a unui al doilea referendum. „Leavers“ și „remainers“, depotrivă, figuri importante din cele două mari partide, socotesc că un al doilea referendum cu privire la Brexit nu poate fi avut în vedere. Mai întîi, că după al doilea referendum va fi greu să explici nemulțumiților de ce nu-l ții și pe al treilea, și pe al patrulea etc. Ideea să repeți alegerile pînă iese „cum trebuie“ (chiar, cum trebuie?) este cu totul nesănătoasă. Al doilea argument ține direct de construcția democrației reprezentative. Poporul, întrebat fiind, a decis. Dacă politicienii nu sînt în stare să ducă la îndeplinire ce a decis poporul, nu trebuie să mergem să mai întrebăm poporul încă o dată, sperînd că se răzgîndește și nu le mai dă politicienilor aceeași misiune. De fapt, cam toate ecourile din societatea engleză la care am acces spun același lucru: soluția nu mai e la noi, poporul, ci la voi, în Parlament și în Guvern. Poate că poporul a greșit, poate că nu – asta e filozofie de-acum înainte. Dar fapt este că Brexit-ul nu e blocat de popor, ci de politicienii de la Londra, ce par mult prea mici pentru o sarcină atît de mare. Mulți europeni (cărora li se adaugă și o mînă de britanici europenizați) cred că soluția cea mai bună ar fi un al doilea referendum pe insulă. Nu mă miră. Noi, în UE, avem o tradiție de a păcăli referendumuri care dau rezultate ce nu convin elitei politice. Stilistica, desigur, diferă: de la fenta franceză, care a trecut tot ce se respinsese într-un referendum constituțional dedus referendumului într-un tratat internațional ce a fost adoptat de Parlament, la metoda mai brutală, românească, în care un referendum valid este pur și simplu ignorat de toată lumea, politicieni și popor, fără nici o consecință. Dar ideea că rezultatul unui referendum poate fi întors prin felurite manevre politice (inclusiv repetarea referendumului) face unanimitate aici. La britanici pare mai răspîndită ideea că un referendum, odată organizat și validat, se execută. Mă tem că, așa cum britanicii au mizat greșit pe neseriozitatea politicienilor europeni, crezînd că vor accepta o renegociere pe care au spus de la început că o resping, și europenii mizează greșit pe neseriozitatea britanicilor, care vor accepta să tot voteze în referendumuri pînă iese cum trebuie.
Dacă tot am deschis tema Brexit-ului, aș face în încheiere și o observație locală. Noi, românii, nu înțelegem deloc ce se întîmplă la Londra. De pildă, după respingerea Acordului propus de cabinetul May cu un scor istoric, toată lumea „politico-analistă“ de la noi a dat ca sigură înlocuirea cabinetului May. Nu-mi fac un titlu de glorie, dar am fost sigur că Guvernul May va rămîne în funcție. Acordul a fost respins de o majoritate amplă, dar heteroclită. Erau acolo și cei care vor un Brexit fără acord, și cei care socoteau că Acordul dă prea mult UE, și cei care nu vor Brexit deloc, și cei care vor Brexit, dar în alți termeni. În logica votului parlamentar britanic, susținerea unui cabinet este cu totul altceva. Conservatorii și micii lor aliați nord-irlandezi au în continuare majoritatea. De asemenea, ideea răspîndită pe la noi că Brexit-ul este un puseu conservator pe care laburiștii îl resping este falsă. Însuși șeful laburiștilor, un tip de extremă stîngă, nu privește cu ochi buni UE. Incapacitatea noastră de a citi mintea britanică nu are, din fericire, nici un efect major. Trio-ul Dăncilă-Dragnea-Vâlcov nu are Europa pe mînă, oricît de președinți sîntem noi în zilele astea. Și asta, iarăși, e bine!
