Boris. Cum ar fi?
Pînă la urmă, lumea e o uriaşă enigmă. Nu ştiu dacă sînteţi de acord cu mine, dar din tot ceea ce ştiu eu, asta e concluzia. Cum de merge înainte, deşi e atît de prost administrată? Şi nu de ieri, de azi, ci de secole. Cum de lumea mai respiră şi se mai hrăneşte, deşi produce o cantitate cosmică de gunoaie pe care nu are unde să le ducă şi le ţine în poală, acoperite cu te miri ce? Cum de lumea mai poate trăi bucurii cînd află atît de multe lucruri groaznice despre sine? Nu cred că Boris era în stare să răspundă acestor întrebări. Lumea îl provoca pentru că etala, ca pe o tarabă, o infinitate de detalii. Pe Boris îl atrăgeau detaliile lumii, şi nu mulţimea lor incomensurabilă. Totuşi, e nedrept să spui despre Boris că era doar un colecţionar de fapte, înzestrat cu o memorie neobişnuită. Era mai mult decît atît. Nu pot spune, însă, ce anume mai mult decît atît era. Pot spune doar că Boris era cel mai informat om pe care l-am cunoscut vreodată. Ştia atîtea, încît aveai impresia că lumea toată e în capul lui. Practic, ştia totul. Nu era o enciclopedie pe două picioare, era colecţia completă a tuturor ziarelor lumii. Am fost în proximitatea mai mult sau mai puţin largă a lui Boris aproape patru ani. Locuiam în acelaşi bloc, el la etajul 3, eu la etajul 51. El la primul etaj de peste garaje, eu la ultimul, de sub acoperiş. Cînd l-am cunoscut, era un zdrahon de om, se apropia de 60 de ani, era grizonant şi vorbea apăsat, cu o voce de piept. Două lucruri te impresionau la el de la prima vedere şi continuau să te impresioneze de cîte ori îl vedeai, după aceea. Înainte de orice, hainele. Ţinuta. Boris arăta mereu ca scos din cutie. Ştiţi, se spune că negrii au o slăbiciune aparte pentru hainele epatante, viu colorate şi bogat ornate. Sau, măcar, pentru hainele albe. Boris, deşi era negru, se îmbrăca precum un alb. Costumele lui erau, toate, sobre, de provenienţă europeană, croite simplu, pantofii erau discreţi şi exorbitant de scumpi. Nu purta bijuterii. Iarna, purta un palton lung cu o singură extravaganţă: un guler de vulpe argintie. L-am văzut la diferite ore ale zilei, în diferite împrejurări. La micul dejun (în fiecare dimineaţă mînca trei ochiuri cu şuncă, o porţie de fasole, bea o cană mare cu cafea şi două pahare de suc de portocale, în colţul străzii) îl vedeam prin geam, cînd mă grăbeam spre birou. Cînd ne întîlneam pe străzile din jurul blocului, ne salutam cu oarecare formalism. Uneori, îl vedeam seara, la cinematograf. De Crăciun îl întîlneam la aproape toate petrecerile din cartier la care eram invitat. De fiecare dată, era impecabil: costum cu vestă, cravată de mătase ordonată de un ac auriu cu un strop de perlă, cămaşă fină cu butoni sobri. Al doilea lucru frapant la Boris era aerul ceremonios. Făcea totul ca pe o ceremonie. Mergea ţanţoş, dar flexibil, cu pas egal. Gesturile uzuale erau ca o incantaţie gotică. Totuşi, nu deranja şi, mai ales, nu stîrnea hazul într-o lume informală pînă la impoliteţe. Ciudat, dar nimănui nu-i trecea prin cap să rîdă de Boris, necum să-l considere nebun. Dar ceea ce era cu adevărat neobişnuit la Boris era ocupaţia lui. De 30 de ani, în fiecare zi, absolut în fiecare zi, pe la ora 10, se ducea la biblioteca publică din strada State, acolo unde vin toate ziarele. Le lua pe rînd şi le citea de la prima la ultima pagină pe toate. Nu obosea, nu se enerva, nu se deprima, nu se înveselea. Era ca o datorie (sau nevoie?) pe care o executa cu seriozitate şi formalism. Cînd am aflat cu ce se ocupă, am fost sigur că nu asimilează nimic. M-am înşelat. Ştia tot. Ştia detaliile clasamentului campionatului de fotbal din Japonia, ştia ultimul interviu al lui Kissinger, ştia cotele bursei din Londra, ştia pe nume avocaţii lui Britney Spears, ştia ratingul emisiunilor de pe Discovery Channel, ştia despre ce e cartea la care lucrează Philip Roth. Pentru un american care nu părăsise vreodată oraşul său natal, ştia uimitor de multe lucruri despre România. L-am testat cu întrebări generale şi nu a greşit nici un răspuns. Ştia despre rafinăriile din jurul Ploieştiului, bombardate de americani în al doilea război mondial, ştia despre confruntarea dintre Băsescu şi Năstase, ştia cine sînt Hagi şi George Enescu. Cum am spus, Boris era cel mai informat om pe care l-am cunoscut. Era, de asemenea, şi cel mai singur. Nu ştiu dacă este vreo legătură între una şi cealaltă. Nu ştiu dacă devenise un cunoscător complet al detaliilor lumii pentru că era singur şi nu avea altă treabă sau, invers, se însingurase pentru că se dedicase acestei fanatice colecţionări de informaţii din pliurile infinite ale lumii. Drumul lui matinal spre bibliotecă şi drumul lui seara, înapoi, spre casă, mi se păreau un fel de procesiuni. Nu ştiam şi nu ştiu nici acum dacă erau procesiuni vesele sau triste. Nu l-am văzut niciodată stînd de vorbă cu cineva pe stradă, nu l-am văzut niciodată însoţit, nu ştiu să fi fost nemulţumit de ceva sau fericit de ceva. Era singur. El, cu lumea. Atît. Dacă intrai în vorbă cu el - aşa cum mi s-a întîmplat mie într-o după-amiază antipatică de noiembrie, cînd o ploaie rece şi repezită m-a obligat să intru sub prima streaşină disponibilă unde l-am găsit pe Boris - povestea. Vorbea fără patos, ca un crainic norvegian care citeşte ştiri despre Myanmar. Mi-am adus aminte de Boris, cînd am citit undeva ideea unei experienţe cam stranii. Să expui pe cineva, la maximum, ştirilor politice. Adică, să îl înconjuri cu televizoare, să zicem unul care merge neîntrerupt pe Realitatea TV, altul pe Antena 3, altele pe alte canale de ştiri: CNN, BBC, France 24. Apoi să îl pui în faţa calculatoarelor, unde să curgă ştirile Reuters şi AP, să îi pui sub ochi şi blogurile cîtorva dintre cei mai vizionaţi bloggeri politici. Din timp în timp, îl alimentezi şi cu ziare. Omul-cobai începe acest contact nelimitat cu lumea la 8 dimineaţa şi se opreşte la 8 seara, pentru culcare. Şi tot aşa, zile în şir. Cum ar fi?
