Blocaj în Orientul Mijlociu

Numărul de mandate obţinut de Kadima, partidul lui Ehud Olmert, considerat moştenitorul lui Ariel Sharon, este suficient de mare pentru a face din el liderul unei coaliţii, dar e evident insuficient pentru a putea pune în aplicare decizii politice interne sau externe ferme. Invenţie a lui Sharon, înainte să fie lovit de atacul bolii fără vindecare, partidul Kadima are un program de centru în ceea ce priveşte măsurile de politică internă (urgent necesare într-o ţară unde efortul de război şi măsurile liberale ale guvernărilor de dreapta au sporit numărul săracilor) şi îşi propune să continue retragerea unilaterală din teritoriile palestiniene. Aceasta ar presupune consolidarea unor mari colonii existente, desfiinţarea altora şi desenarea unui teritoriu palestinian destul de fragmentat. Retragerea unilaterală este o variantă inacceptabilă pentru palestinieni: hărţile provizorii aflate în circulaţie nu prea dau speranţe unui stat arab prosper, autonomia, ca să nu mai pomenim suveranitatea, rămîn încă o ţintă îndepărtată. Pe de altă parte, şi pentru locuitorii israelieni din aşezările care urmează a fi desfiinţate, planurile lui Olmert sînt inacceptabile. Ei cred că orice concesie este inutilă, arabii nu vor mai mult teritoriu, în vecinătatea statului Israel, ci distrugerea acestuia. Nu e doar o exagerare formulată întîmplător de un politician înfierbîntat, ci unul din punctele importante din statutul organizaţiei Hamas, cîştigătoarea recentelor alegeri din Teritorii. Hamas nu recunoaşte existenţa statului Israel, deci orice iniţiativă a unor negocieri bilaterale este inutilă. Şi, ca şi cum n-ar fi suficient, strategia palestiniană este minată de conflictul dintre organizaţiile Fatah şi Hamas. Fatah, organizaţia în fruntea căreia s-a aflat mulţi ani Yasser Arafat, cea care a negociat pacea cu Israelul, este compromisă pe plan intern prin corupţia liderilor săi; pierderea alegerilor s-a datorat în bună măsură neputinţei lor organizatorice şi politice. Ceea ce nu înseamnă că au acceptat cu inima uşoară victoria adversarilor. Confruntările armate interpalestiniene au început pe 31 martie (3 morţi, 36 răniţi), a doua zi după ce guvernul Hamas a fost confirmat oficial. Poliţia e încă în mîinile Fatah, şi o mulţime de formaţiuni armate creează un haos securitar căruia noul ministru de interne e decis să-i pună capăt: "trebuie definit cu precizie ce este rezistenţa palestiniană faţă de ocupaţia israeliană; (...) trebuie să ştim să facem diferenţa între rezistenţa armată şi anarhia armată. Nu există nici o casă din Teritorii unde să nu existe o armă. Cel mai neînsemnat pretext e suficient pentru declanşarea unor confruntări soldate cu morţi şi răniţi", scria cotidianul palestinian Al-Ayyam. Pentru a periclita poziţia Hamas, Brigăzile Al-Aqsa au organizat un atentat sinucigaş în Cisiordania. Paradoxal, cotidianul israelian Ha' Aretz observă că în timp ce organizaţia considerată cea mai radicală, Hamas, îşi moderează limbajul, grupurile afiliate la Fatah se radicalizează şi îşi asumă victimele recentelor acte teroriste. Este evident că de ambele părţi nu există un mandat popular pentru negocieri şi nici forţe politice capabile să le declanşeze în secret, aşa cum s-a întîmplat cu răposatele acorduri de la Oslo. Nici intermediarii nu mai sînt ce au fost. Dacă Rusia nu-şi ascunde simpatiile pro-arabe, în timp ce Uniunea Europeană le formulează mult mai discret, în Statele Unite se desfăşoară un proces ciudat, cu consecinţe greu de prevăzut. Pe de o parte, preşedintele Bush jr. susţine fără rezerve politica israeliană, ceea ce anulează poziţia SUA de intermediar neutru, pe de altă parte un think-tank prestigios a emis un raport unde demonstrează că interesele SUA nu se suprapun întotdeauna cu cele ale Israelului şi că această suprapunere au făcut din SUA o primă ţintă a terorismului mondial. Într-un loc unde pacea este atît de necesară, atît pentru viaţa celor de acolo, cît şi pentru liniştea lumii întregi, nu au apărut deocamdată în prim-plan forţele politice în stare să o negocieze şi apoi s-o impună. Ariel Sharon e într-o comă prelungită şi fără speranţă, iar generaţia lui, eroică, aceea care a învins în războaie şi a ştiut să trezească speranţa păcii, a cîştigat şapte locuri în Parlamentul israelian prin Partidul Pensionarilor. Eroii vor să lupte pentru un nivel de trai decent.