Bisturiu cu fitze

Elena Cârstea s-a operat. Cornel Constantiniu are baterii noi la simulatorul nervos. Cristi Minculescu s-a ales cu ficat nou. Victor Socaciu a primit doi rinichi. Vine o vreme cînd încă o generaţie de vedete intră sub bisturiu. Dar nu e orice bisturiu. E unul încrustat cu cristale Swarowski, din oţel special japonez, cu mînerul decorat de Botezatu. Motive tribale, în caz că vă preocupă trendurile (Polinezia, în speţă). Vedeţi dumneavoastră, vedetele, chiar şi cele pe care se odihneşte lumina galbenă a unui reflector scos de la naftalină, şi-au mai găsit o cale spre glorie. Cea medicală, de data asta. Nu e vina lor. Media îşi ştie publicul: trecut de 40 de ani, îl mai ia cîte un junghi, urcă scara mai greu, nu-şi mai vede vîrfurile de la pantofi, de burtă. E momentul să vorbim despre leacuri naturiste, reţete de slăbit, brăţări magnetice cu efect terapeutic şi, în general, cetăţeni mai bolnavi decît noi. Problema e ce fel de exemplu dau vedetele astea. Cu ce mesaj se despart ele de noi, după o viaţă "pusă în slujba publicului", cum spune şablonul pe care orice editor prevăzător îl are pus deoparte în caz de comă, accident grav sau deces. Păi, e simplu: vedetele n-au nici un chef să se amestece cu publicul, pe care altminteri îl iubesc (deşi nu aşa de mult în ultima vreme, de cînd nu mai cumpără CD-uri). Cornel s-a dus la Viena, deşi operaţia de schimbare a simulatorului, cu tot cu baterii, se face bine mersi şi la Bucureşti, e adevărat că pentru cetăţeni obişnuiţi. Elena Cârstea să zicem că trăia în America, o iertăm (şi-am ierta-o şi mai tare dacă n-am fi aflat că a costat-o prea mult, drept pentru care bănuim la orizont un teledon cu strîngere de fonduri). Cristi putea şi el să încerce un ficat la Bucureşti, unde sigur că e o listă de aşteptare pe care nu se făcea s-o sară. Singur Socaciu s-a operat pe masa aşternută cu tricolor, la noi acasă. Probabil că ceilalţi îl compătimesc că n-are pile. Dar ce să ne plîngem, cînd însuşi preşedintele a dat tonul acum cîţiva ani cînd şi-a urcat hernia în avion şi-a dus-o departe, să n-o mai sperie doctorii români cu indecizia lor. Exemplul personal al vedetelor e urmat, fireşte, de o mulţime de fani, care se înghesuie acum pe la Ministerul Sănătăţii cu celebrul formular 202 sau cum s-o numi el. În ordine alfabetică, ei cer tratamente cu celule stem în China, vindecarea cancerului în Siberia (a încercat Dan Iosif, nu s-a vindecat, dar nimeni n-a tras nici o concluzie de aici) şi masajele de recuperare în Ucraina. La 20.000 de euro sesiunea, masajele astea pot fi învăţate şi de părinţi, ca să le aplice acasă. Dar românii nu se pot ajuta singuri, nu după atîta vreme cît le-am spus că alţii trebuie să-i ajute. Alte tratamente minune, în ţări aflate la cît mai mare depărtare, unde doctorii sînt cu mult depăşiţi numeric de palmieri, vindecă paralizia, tusea măgărească şi SIDA. Totul e să crezi, să vinzi casa şi să pleci. Între toate escrocheriile la care punem botul, contul şi cîteodată şi viaţa, cele mai triste sînt astea cu celulele stem. Sînt ţări în care cercetarea medicală n-a reuşit să producă nici măcar un vaccin de gripă. Cu toate astea, în orice moment vei găsi un milion de cetăţeni disperaţi gata să creadă că doctorii chinezi sau belaruşi au făcut saltul direct la lucruri mai complicate, între care terapia genetică şi crescutul de urechi pe ceafă, pentru transplant. Nu sîntem noi românii un caz special: în anii ’70, în Occident au fost la modă, pentru scurt timp, vindecătorii thailandezi, care pretindeau că fac operaţii printr-o tehnică străveche, fără bisturiu, scoţînd pur şi simplu cu mîna tumoarea canceroasă. Nici după ce analizele au dovedit că tumoarea era de fapt o biată bucată de ţesut de pui, oamenii nu s-au potolit. Ca şi în cazul religiei, credinţa e mai puternică decît faptele şi nu se împiedică de ele. Dar să ne întoarcem la VIP-uri. Sezonul de operaţii şi decese a fost bogat în toamna asta. Ne-am specializat în rememorări triste ale unor oameni pe care altminteri nu i-am băgat în seamă în nici un fel, în ultimii 20 de ani. Mai rău, părem chitiţi să-i salvăm şi pe ăştia pe care nu i-am putut înghiţi cu nici un chip. Am rezistat la vestea bună că dl Constantiniu are baterii în simulator pentru următorii ani. Însă m-a dărîmat ideea că vrea să scoată un disc cu melodiile îndrăgite din tinereţea noastră comună. A se păstra la dosar: eu ascultam AC/DC, nu Cornel Constantiniu. Şi aş fi părăsit orice fată prinsă cu aşa ceva în casetofon. Acum mă uit peste umăr la videoclipuri cu el, în montaj. Pentru ironia vieţii aveţi ceva, un tratament?