Bîntuiți de fantome sau trecutul de netrecut

Moștenirea a avut dintotdeauna o încărcătură densă. Aceasta poate fi genetică, de natură pecuniară sau de natură identitară. Moștenirea poate fi un act de recunoaștere în genealogie, precum și o anumită predispoziție bio-psihică. De multe ori, se încredințează prin testament un anumit obiect altei persoane pentru a conserva continuitatea, iar memoria să nu se disipeze. Pentru ca transmiterea să poată fi încheiată, moștenitorul trebuie să își dea acceptul atît conștient, cît și inconștient. Acesta o poate considera un start bun în viață, un cadou, o recunoaștere a adevăratei filiații, sau o poate trăi ca fiind apăsătoare și intoxicantă. Unii moștenitori se pot simți prea împovărați de blestemul familiei și bîntuiți de fantomele care leagă moștenirea de procesul de doliu. A da un sens individual moștenirii nu este întotdeauna ușor de făcut. Unii oameni nu se pot separa de istoria familiei din care provin astfel încît să își delimiteze identitatea proprie, ajungînd să fie doar marionete în mîinile înaintașilor, în rol de ventriloc. Aceștia devin, în timp, asemenea unor zombi, damnați să repete sau să repare o traumă care ajunge să facă parte din identitatea de fond a unei întregi familii. Predestinarea este o predispoziție internă de a se lăsa cu totul în debitul curgător al istoriei familiei. Resursele interne se proiectează în afară, în istorie, iar liberul-arbitru amuțește.

Cei care au suferit leziuni narcisice profunde revendică deseori, inconștient sau conștient, reparația acestora de la generațiile urmașe. Traumele transgeneraționale se pot transmite la nivel inconștient și se activează la moartea victimelor traumei ca o moștenire otrăvitoare, fie pot fi transmise în timpul vieții prin intermediul unui mandat de reparație inconștient. Indiferent că este sub forma unei moșteniri sau a unui mandat, așteptarea celor lezați este de reparație din partea urmașilor: restaurarea unei glorii, a onoarei pierdute, a unei copilării furate. Mandatul este verbal și oferă mandatarului puterea de a acționa în numele și în locul mandantului. 

O situație concretă cunoscută este cea a lui Vincent Van Gogh care s-a născut în ziua cînd se împlinea un an de la moartea fratelui mai mare și care a primit numele acestuia. Nașterea lui a devenit comemorarea unui doliu traumatic, iar viața i-a fost marcată de melancolie. Copilul mandatat venit într-un astfel de context are cel puțin două funcții inconștiente de reparație:  de a înlocui copilul pierdut și de a repara narcisismul parental rănit. Precum în sintagma juridică „mortul se agață de viu”, cadavrul copilului pierdut este îngropat în cel nou venit. Astfel, nu mai există un cadavru, ci un copil care vine să ia locul și să eludeze doliul. Conceperea acestui nou frate este o punere în act a unei familii îndoliate care neagă pierderea și o astupă prin noul venit. Van Gogh a devenit un fel de cimitir al suferințelor familiei și al doliului neprocesat al acesteia. Confruntarea cu fantomele trecutului este întotdeauna tulburătoare. 

Ce face cineva cu fantomele care bîntuie propria casă? Vrea cineva cu adevărat să le dea afară din propria casă sau vrea ca aceasta să rămînă bîntuită? Vrea să facă loc altor experiențe decît celor legate de moarte, pierdere și trăiri de groază sau vrea să rămînă atașat de trecut, istorie neîmplinită și suferință fără să recunoască pierderea? De multe ori, persoana în cauză aruncă întreaga vină și responsabilitate pe moștenirea unui blestem, deci a înaintașilor. Cînd cineva oferă prea multă putere trecutului, aceasta va intoxica prezentul și îl va bîntui neîncetat. Trecutul devine, astfel, de netrecut. 

Calea de ieșire din labirintul suferinței transgeneraționale trece, poate, prin introducerea unei diferențe, a unei distincții identitare permisă de procesul de metabolizare a suferințelor negrăite, făcînd astfel loc individualizării și separării de familia de proveniență. Asumarea responsabilității propriei vieți, devenind astfel propriul agent al propriului drum vital, deși poate fi generatoare de spaimă, aduce ușurarea cîștigată de despovărarea de problemele familiei și libertate interioară.

Închiderea relației cu cimitirul familiei lasă spațiu larg propriei experiențe de viață, unei situații actuale și prezente care nu este doar o consecință a trecutului. Rămîn astfel, în urma exorcizării fantomelor, deci a procesării suferințelor, spațiul și timpul liber pentru viețuire și prezent. Ceea ce nu este metabolizat în spațiul psihic nu dispare ca prin minune lăsînd conștiința curată, ci se reprimă și găsește căi de descărcare fie în corp prin deteriorarea sănătății, fie în agresivitate la adresa celor din jur și vătămarea relației cu aceștia. O persoană poate deveni agent al propriei vieți și poate să își ofere consolarea și susținerea îndelung așteptată doar în măsura în care pune o limită între sine și ceilalți.

Serge Lebovici vorbește despre mandatul transgenerațional exprimat în opera lui Richard Wagner. Mandatul este verbal, nu scris, și se transmite inconștient. În opera lui Wagner este ilustrat prin mitul lui Siegfried din Amurgul Zeilor. Siegfried este nepotul care nu cunoaște frica și care se dovedește capabil să recupereze Aurul Rinului, furat de către bunicul său Wotan, zeul suprem al Walhallei. Wotan își exercită puterea asupra muritorilor sub orice formă și fără nici o limită. El nu are nici măcar limita incestului în relația cu fiica sa Brunhilda, una dintre Walkirii. Wotan posedă Aurul Rinului, bogăție și putere eternă. Există însă ceva de care lui Wotan îi este frică, și anume de blestemul care planează asupra celui care posedă aurul, care riscă să îl distrugă atît pe el, cît și pe zeii Walhallei. Pentru a încerca să oprească pericolul, el îl concepe pe Siegmund din uniunea cu o muritoare. Acest fiu are atribuit rolul specific, explicit, de a perpetua puterea tatălui, de a moșteni Walhalla și de a proteja aurul. Siegmund este însă ucis, în ciuda protecției lui Wotan. Înainte să moară, el concepe un fiu, pe Siegfried, care deși nu cunoaște nimic despre propria filiație, va fi un purtător inconștient al mandatului lăsat neterminat de moartea tatălui său. 

Prin urmare, la a treia generație (cum arată cercetările și studiile recente în cazul victimelor Holocaustului), mandatul transgenerațional este în deplinătatea forțelor sale. Siegfried devine mandatarul și purtătorul unei forțe istorice inconștiente ce îl va determina să acționeze. El o salvează pe Brunhilda și recuperează Aurul Rinului. Siegfried parcurge un destin determinat inconștient, adică străin de conștiința lui și conceput înainte să se nască. Decesul lui Siegfried reprezintă amurgul zeilor, sfîrșitul puterilor totalitare, al vechii ordini a lucrurilor. Pentru această capodoperă, Wagner a compus atît libretul, cît și muzica. Printr-o formidabilă intuiție, compozitorul reușește să creeze o poveste care vorbește prin muzică și cuvînt despre pierderea și suferința transgenerațională, oferind o rețetă individuală de ieșire dintr-un astfel de labirint complicat: dacă ți se dau lămîi, faci limonadă și poți să pui și puțină miere, să fie bună la gust.

Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză.      

Foto: wikimedia commons