Bilanțul costisitor al geopoliticii
Una dintre consecințele regretabile ale lucrării lui Charles Darwin Originea speciilor a fost apariția pseudoștiinței numite geopolitică. Inspirîndu-se din conceptele darwiniste ale „selecției naturale” și „supraviețuirii celor mai puternici”, precursorii geopoliticii au argumentat că întreaga istorie e modelată de o competitivă „luptă a națiunilor”. În această abordare – care contrastează masiv cu viziunea armonioasă a relațiilor internaționale, promovată de gînditorii iluminiști și de economiștii clasici –, toate țările sînt niște potențiali prădători, cea mai prosperă dintre ele urmînd să le subjuge, în cele din urmă, pe celelalte.
Începînd din ultima perioadă a secolului al XIX-lea, universitățile occidentale cele mai prestigioase au creat departamente de geopolitică, pentru a le preda viitorilor lideri această „știință” în ascensiune. Gînditori germani precum Karl Haushofer, dornici să realizeze revendicarea germană a unui „loc privilegiat sub soare”, au fost susținătorii ei entuziaști. Dar geopolitica i-a sedus și pe intelectualii britanici, precum Halford Mackinder, care urmăreau să mențină supremația navală britanică. În eseul său din 1944 intitulat „Pivotul geografic al istoriei” („The Geographical Pivot of History”), Mackinder a scris faimoasa frază: „Cine guvernează Europa de Est deține controlul asupra «zonei pivotale» [sau Heartland, teritoriul central cuprins între Volga la vest, Yangtze la est, Himalaya la sud și Arctica la nord – n. trad.]; cine guvernează zona pivotală deține controlul asupra Afro-Eurasiei [sau World-Island]; cine guvernează Afro-Eurasia deține controlul asupra întregii lumi”. Ambiția de a provoca Marea Britanie a determinat ulterior Germania să lanseze două războaie mondiale pentru a smulge Rusiei controlul asupra teritoriului central-eurasiatic.
Cînd Imperiul Britanic a intrat în declin, geopolitica și-a găsit un nou cămin în SUA. Dar, în vreme ce gînditori ca Mackinder se concentrau asupra teritoriului central-eurasiatic, politologul Nicholas Spykman a evidențiat centralitatea „teritoriului marginal” („Rimland”), care cuprindea toate regiunile costale ale Europei de Vest, Orientul Mijlociu și Pacificul de Est împrejmuitor. În 1944, Spykman a revizuit dictonul lui Mackinder spunînd: „Cine deține controlul asupra teritoriului marginal guvernează Eurasia; cine guvernează Eurasia stăpînește destinul întregii lumi”. Cu aceste cuvinte în minte, SUA au început cursa pentru a obține controlul regiunilor costale ale Eurasiei.
E adevărat, geopolitica nu a pretins niciodată că ar fi o știință pe de-a întregul pozitivă. Luptele pentru putere au fost dintotdeauna reprezentate – sau percepute în mod sincer – ca lupte între bine și rău. Propagandiștii aliați au definit Primul Război Mondial ca pe un conflict între democrație și autocrația prusacă. La celălalt pol, scriitorul german Thomas Mann a văzut în acest război un conflict între noțiunea germană „Kultur” și civilizația occidentală. În mod similar, în vreme ce geopoliticienii americani vedeau Războiul Rece ca pe o luptă existențială între democrație și totalitarism, omologii lor sovietici îl descriau ca pe un război defensiv prin care socialismul se confrunta cu capitalismul acaparator.
În Urmările economice ale păcii, polemica sa din 1919, John Maynard Keynes s-a abținut să învinuiască Germania pentru Primul Război Mondial, deși, prin faptul că a încălcat neutralitatea belgiană, Germania era în mod clar agresorul. Pentru Keynes, războiul era rezultatul inevitabil al mentalității geopolitice. În viziunea lui, geopolitica era șarpele din grădina internaționalismului liberal. Keynes le-a reproșat puterilor pacificatoare incapacitatea de a repara daunele pricinuite de război.
Astăzi, establishment-urile politice și militare al lumii se află din nou sub imperiul mentalității geopolitice. Influențați de teoriile lui Mackinder și ale lui Spykman, experții de politică externă de la Washington, Londra, Moscova și Beijing cred că viitorul relațiilor internaționale depinde de lupta pentru putere dintre SUA și China, în care văd o confruntare între democrație și autocrație. În mod similar, invazia rusească din Ucraina poate fi descrisă ca o încercare de a menține controlul asupra „zonei pivotale” (Heartland), în vreme ce răspunsul NATO reprezintă, evident, contraatacul teritoriului marginal (Rimland). Puterile occidentale par de asemenea implicate într-un război de Inteligență Artificială cu China, al cărui rezultat va decide, la o primă vedere, cine va ajunge să guverneze mapamondul.
Această percepție a relațiilor internaționale a generat deja grave consecințe economice. În primul rînd, războiul din Ucraina a dus la o creștere vertiginoasă a prețurilor energiei și alimentelor, declanșînd o criză a costului de trai, încetinind creșterea economică și alimentînd inflația. Orice război, chiar și un război prin intermediari (proxy war), duce inevitabil la o scădere a nivelului de trai al populației civile. Singura întrebare e dacă această scădere e provocată de creșterea impozitelor sau de inflația vertiginoasă.
Poate că Vestul e dispus să plătească acest preț pentru un sentiment moral sau de securitate sporit, dar ce se întîmplă cu țările în curs de dezvoltare? Chiar dacă nu sînt direct implicate în războiul din Ucraina, țările în curs de dezvoltare au suferit vaste daune colaterale, sub forma creșterii prețurilor energiei și alimentelor – fără să beneficieze de un mecanism global de redistribuire care să compenseze aceste pierderi. Impactul e deosebit de puternic în țările din Africa de Nord și din Orientul Mijlociu, care se bazează în mare măsură pe importul de alimente din Rusia și din Ucraina, și care se confruntă în prezent cu o gravă criză alimentară.
În țările sărace, creșterea prețului alimentelor a constituit adesea un catalizator principal al turbulențelor politice. Se estimează că, în timpul crizei globale a alimentelor din perioada 2008-2012, 48 de țări au trecut prin tulburări politice sau războaie civile. Astăzi, ramificațiile politice ale crizelor alimentare sînt clar vizibile în Sudan, unde mai mult de un milion de oameni au fost strămutați în urma luptelor pentru controlul resurselor deficitare ale țării dintre armată și grupările rivale paramilitare.
Sancțiunile economice provin din timpul Primului Război Mondial și reprezintă o modalitate de a bloca comerțul exterior al inamicului. Dar implementarea lor în situații în care nu e vorba de un război mondial la scară largă face ca o economie globală deschisă să devină impracticabilă. Dacă sancțiunile fac imposibilă garantarea securității lanțurilor de aprovizionare, urmarea logică ar fi că e mai bine să te limitezi la relații comerciale cu țările „prietene”. Dar liderii lumii nu par să fi luat în considerare ramificațiile politice și economice ale reorientării comerțului și finanțelor internaționale dinspre criteriul eficienței spre cel al siguranței naționale.
Geopolitica reprezintă o abordare inerent pesimistă a relațiilor internaționale, întrucît e dispusă să accepte riscul unei distrugeri la scară largă, pentru asigurarea unui viitor la care s-ar fi putut ajunge și prin cooperare și bunăvoință. Avertismentul vizionar al lui Keynes cu privire la recursul pripit la violență ar trebui să le dea de gîndit liderilor politici din întreaga lume: „Nu e suficient ca starea de fapt pe care dorim să o promovăm să fie mai bună decît cea care o precedă; ea trebuie să fie suficient de bună pentru a compensa și neajunsurile tranziției”.
Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii şi profesor emerit de Economie politică la Universitatea Warwick.
Copyright: Project Syndicate, 2023www.project-syndicate.orgtraducere de Matei PLEŞU
