Bibelouri de janilie

Termenul janilie, care supraviețuiește azi în rare anunțuri sau liste de produse, are, ca și alte denumiri de materiale și obiecte ale vieții cotidiene, unele neclarități în istoria sa nu tocmai recentă. Se știe sigur că provine din termenul francez chenille („omidă”), mai exact dintr-o extindere metaforică a acestuia, pentru a denumi un tip de fir textil complex: cu fire scurte prinse perpendicular pe un ax principal răsucit, chiar semănînd cu o omidă păroasă. În DEX, explicația e simplă: „fir gros de catifea, cu care se împodobesc hainele sau din care se confecționează unele obiecte”. Mult mai explicit era Scriban, în Dicționaru lui din 1939: „fir de bumbac pe care-s fixate perpendicular niște firicele de matasă ca catifeaua și care servește la brodat ș.a.” (se observă că autorul, partizan al scrierii fonetice, nu se ferea de cacofonii).

Termenul, denumind atît tipul de fir, cît și țesăturile fabricate din acesta, a fost împrumutat în mai multe limbi, în primul rînd în engleză. În franceză termenul e considerat învechit, dar în engleză pare să fi avut o soartă mai fericită: circulă în forma grafică chenille și este cuprins în dicționarele generale. Wikipedia îi consacră o pagină destul de detaliată, cu multe informații istorice: tipul de fir ar fi fost inventat în secolul al XVIII-lea în Franța, apoi introdus pe la 1830 în Scoția, fiind folosit pentru șaluri groase; s-ar fi răspândit apoi, la începutul secolului al XX-lea, în America, mai ales pentru cuverturi.

Dicționarele noastre înregistrează cuvîntul janilie cu o primă atestare destul de tîrzie, din prima jumătate a secolului al XX-lea (la prozatorul I.A. Bassarabescu). Colecțiile de ziare și reviste disponibile acum în bibliotecile digitalizate ne permit să plasăm apariția în română a cuvîntului (adesea în varianta jenilie) mai devreme. În Albina publicată la Viena, din 30.04.1869, este descrisă o pernă brodată „cu mărgele și janilie pe postament”, iar în România liberă (din 7.07.1878) e menționat „un  săculeț brodat cu jenilie”; în 1888, „Marele Magasin la Louvru din Paris”, cu adresa în Calea Victoriei 11, „lângă Poliție”, anunța că vinde ieftin „couverture de Janilie” (Lupta, 28.05.1888). Termenul apare pe la 1900 în revistele de modă: „aplicații de tafta mărginite de jenilie” (Moda nouă, 24.04.1904) și reapare prin anii ’30, în contexte similare, de pildă într-un interviu pe teme vestimentare din Ilustrațiunea română: „Observ că mi-ai vorbit în diferite rânduri de jenilie, articol despre care n-am mai auzit vorbindu-se decât prin copilăria mea. – Această lână de mătase era într-adevăr folosită acum câteva decenii în moda elegantelor, mai mult pentru broderii. Astăzi am văzut o întreagă jachetă tricotată în jenilie” (9.01.1935).

În presa de după război, janilia repare în alte contexte: abandonează incriminata eleganță burgheză, refugiindu-se în modeste obiecte decorative. În cazul jucăriilor, al obiectelor artizanale, al mărțișoarelor, forma janilie a fost de fapt extinsă pentru a denumi un produs similar, dar cu fir metalic (numit astăzi, tot mai des, sîrmă plușată). Aflăm, mai întîi, din ziarul Scînteia, că artizanii români, aflați în schimb de experiență, au învățat lucruri interesante de la tovarășii lor chinezi: „și-au însușit confecționarea bibelourilor și florilor din jenilie – articole de artă decorativă chineză, necunoscute pînă în prezent la noi în țară. Cooperativa Borangicul din Capitală va trece curînd la fabricarea în serie a acestor bibelouri” (4.09.1958). Peste zece ani, Cooperativa „Arta aplicată” producea „zeci de modele de bibelouri din jenilie” (Munca, 20.12.1968). Bibelourile respective – „păsărelele din jenilie” (Scînteia, 14.01.1967), „papagali multicolori din jenilie” (17.05.1964), „pisicuțe din jenilie” (24.02.1972) erau însă tot mai adesea evocate cu dezaprobare, ca exemplu de pseudoartă, care ar fi sugrumat arta populară autentică, tradițională.

Termenul janilie a fost înregistrat și de dicționarul academic al limbii române, ai cărui autori observau că etimologia sa îndepărtată este certă, dar canalul de pătrundere rămîne incert, cuvîntul nefiind împrumutat direct din franceză, ci „probabil prin mijlocirea altei limbi”. Cuvîntul francez chenille s-a adaptat ca șenilă (pentru o altă accepție inițial metaforică, specializată ca termen tehnic), formele jenilie și janilie nefiind un rezultat fonetic la fel de previzibil. Cuvîntul românesc a circulat cu mai multe variante – inclusiv jenilă și janil –, fiind uneori interpretat ca nume propriu, scris cu majusculă, în forma Janilia („cuverturi Janilia cu model”, în lista de prețuri publicată în Scînteia, 5.02.1952). Primele atestări din presa ardelenească, circulația în portul popular din zona Sibiului, existența formelor zsanilia și zsenilia în maghiară par să indice ruta comercială a pătrunderii sale în română, dinspre Vest, cu intermediari care au determinat forma actuală a cuvîntului.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).