Beat criță
Expresia beat criță este foarte răspîndită azi, în registrul colocvial; alte construcții în care intră cuvîntul criță cu sensul său propriu sau cu înțelesuri figurate au devenit însă extrem de rare. Dicționarele noastre sugerează pentru sintagma beat criță o explicație extrem de plauzibilă: în respectiva construcție, criță este un intensificator, marcă expresivă a superlativului, adverb echivalent cu foarte. Substantivul criță, împrumutat din ucraineană, cu sensul „oțel”, e un termen regional, specific pentru Moldova și mai ales pentru Bucovina. Pătrunderea și circulația mai întîi locală, în zonele de contact cu populația vorbitoare de ucraineană, arată destul de clar că termenul criță și expresia beat criță nu au cum să provină – așa cum susține o recentă explicație fantezistă, despre care am vorbit săptămîna trecută – de la un bucureștean Popa Crițu (de fapt, Crețu), patron de cîrciumă.
În volumul apărut în 2018 (Litera C, II) din Dicționarul etimologic al limbii române (DELR) se explică, pe baza unui dicționar etimologic al limbii ucrainene, că originea îndepărtată a cuvîntului este probabil forma germană Kritzeisen, „fier acoperit cu zgură”. Un lung articol din Wikipedia evocă același traseu etimologic pentru cuvîntul ucrainean криця, care se pare că se folosea frecvent cu înțelesul „oțel” în limba mai veche. Sensul siderurgic actual al cuvîntului este echivalent cu cel al românescului lupă – „bucată de oțel buretos amestecat cu zgură, obținută prin anumite procedee metalurgice” (DEX).
În secolul al XIX-lea, substantivul criță apărea des cu sensul „oțel” în ziare din Moldova, de exemplu în inventare de obiecte descoperite asupra hoților sau scoase la licitație: „o păreche șpori de criță cu curăle pentru botfori” (Progresul, nr. 52, 1866; șpori sînt pintenii, iar botfori – cizmele); „o pilă de criță” (Gazeta de Iași, nr. 73, 1894) etc. În aceeași perioadă sînt atestate și numeroase sensuri figurate ale cuvîntului, crița sau oțelul fiind, ca termen de comparație, un etalon al tăriei. În revista Convorbiri literare, cuvîntul este folosit de mai multe ori de poetul bucovinean Samson Bodnărescu: „N-au criță-n a lor suflet” (nr. 8, 1878); „un murg iute ca crița” (nr. 9, 1869) etc. Termenul a fost utilizat și de Vasile Alecsandri, în context solemn și metaforic – „Nepăsători de moarte, au inimă de criță” (Odă statuii lui Mihai Viteazul, 1874) – sau umoristic, atunci cînd numele personajului este înțeles greșit – „Cucoana Chirița. Slujitorul: – Cum?... Crița?” (Chirița în Iași). Crița apare și în înregistrările folclorice și în poemele în stil popular ale lui Eminescu: „mi-am ales un cal cu şeaua de aur, cu trupu de criţă, cu picioarele de ceară, cu coada de fuior” (Opere, ediția Perpessicius, VI, Călin-Nebunul, p. 337); „Vine-un zmeu în solzi de criţă cu trei capete” (p. 24, Călin Nebunul); „vede solzii, dinţii cei de criţă” (p. 55, Fata-n grădina de aur).
Dicționarul-tezaur (Dicționarul limbii române, Litera C, 1940) cuprinde mai multe expresii care conțin cuvîntul: om de crițe (capabil să rabde mult), criță la minte (sau la cap) –„ager la minte, deștept”, criță și oțel („sprinten și energic”) etc. Asocierea de sinonime totale sau parțiale e un mod de intensificare suplimentară tipic pentru oralitate; criță e întărit de oțel, dar și de fier: „Acești oameni de fier și de criță așteptau să se arunce în luptă cu marea” (Familia, 1893, nr. 42).
Chiar folosirea termenului ca superlativ al beției pare a fi destul de veche: „Iată-l criță de-ajuns, și vrea să mai beie” (E. Arghiropol, Condamnata, 1868). Crița pare o comparație destul de derutantă pentru beție, care este evocată mai adesea, în registrul colocvial-argotic, prin metafore ale stării lichide, amorfe – clei, cocă etc. Probabil că a contat în acest caz doar ideea de intensitate, deja fixată și ilustrată și de alte îmbinări de cuvinte: mînios criță (DA), „Ciobanii erau criță de harnici” (Familia, 1895, nr. 4) etc.
Ca sinonim pentru oțel, crița apărea și într-o comparație azi mai puțin transparentă: iute ca crița – „harnic, vioi” (DA). Și varianta iute ca oțelul, păstrată în textul versificat al urării de început de an, în Sorcova, trezește unele nedumeriri vorbitorilor actuali, în măsura în care oțelul e înțeles prototipic ca nume de materie, iar iute este asociat cu senzațiile de gust. De fapt, oțelul și crița trimiteau, prin metonimii fixate în uz, la obiecte – mai exact la arme, la tăișuri, iar polisemanticul iute descria în acest context rapiditatea cu care lama de oțel poate tăia. Metonimia criță-armă (sabie) este de altfel atestată de un alt citat literar din secolul al XIX-lea: „tocită e și crița-mi în brațele-obosite” (Samson Bodnărescu, în Convorbiri literare nr. 13, 1868).
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice(Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
