Bătrîneţea
Recent, mi s-a solicitat o contribuție pentru un volum colectiv dedicat bătrîneții. Cum îmbătrînește generația mea? – este întrebarea care mi se pune, de fapt. Cum nu cred în judecata generațională, aș putea mărturisi cum îmbătrînesc eu și, dacă asta se potrivește cu ceea ce li se întîmplă și altora de vîrsta mea, cu atît mai bine.
Înainte de a fi o experiență, îmbătrînirea este o imaginație. Copil fiind, apoi adolescent, oricine își imaginează lucruri despre bătrînețe, așa cum își imaginează despre moarte. Din distanța copilăriei, bătrînețea chiar așa pare – o apropiere de moarte. Copil fiind, înveți repede că bătrînețea e o sporită neputință cauzată de trecerea anilor. Înveți, astfel, că timpul deteriorează. În paralel, un întreg model civilizațional îți spune că noul e preferabil vechiului, că ceea ce se învechește se aruncă (pentru că se strică sau se demodează, ceea ce e cam același lucru), că tu însuți ești important pentru că ești nou. Înveți repede că privilegiul de a fi copil îți este dat pentru că „ești viitorul“. Ce a fost în trecut, ducă-se! Viitorul e cel mai imporant. Pe măsură ce aprofundezi cultura, însă, înțelegi pe dos: că lucrurile vechi sînt mai valoroase, că perenitatea e cu adevărat impresionantă și nu strălucirea de moment, că trecutul e mai important decît viitorul și că, oricum, viitorul nu este mai mult decît un trecut care va să vină. Afli, astfel, că dacă nu pregătești viitorul cu gîndul că va deveni trecut, te rătăcești. Mai afli că tot ce înveți este rodul trecutului și că tot ce ajungi să fii este o acumulare din trecut. Privești altfel bătrînii. Privești altfel bătrînețea.
Gorgias din Leontini, ajuns la 107 ani, a fost întrebat cum de a ajuns atît de bătrîn și a răspuns: „Pentru că nu am nimic împotriva bătrîneții mele“. Gorgias a fost elevul lui Empedocle și profesorul lui Isocrate – s-a plasat echilibrat, cu un picior în filozofie și cu celălalt în retorică. A fost un sofist pur. Platon s-a războit cu el într un dialog celebru. Prin manualele de filozofie i se mai spune și Gorgias Nihilistul. Nu era nihilist. Istoria filozofiei l-a reținut așa pentru că, într-o lucrare pierdută, dar despre care știm multe din diverse alte surse, Gorgias ar fi afirmat un șir de patru idei tari, care prin consecuție sugerează o respingere nihilistă a lumii. El a zis așa: 1) Nimic nu există; 2) Dacă ceva există, totuși, nu poate fi cunoscut; 3) Dacă, totuși, ceva poate fi cunoscut, nu poate fi comunicat; 4) Dacă ceva poate fi, totuși, comunicat, nu poate fi înțeles de cel căruia i se comunică.
Această înșiruire de idei, care mai de care, este o ironie la adresa lui Parmenide și a teoriei lui despre existență, ca bază a tuturor lucrurilor. De altfel, pe Platon asta l-a și enervat, bănuiesc: cum de era posibil să iei peste picior așa măreție de gîndire filozofică precum cea a lui Parmenide? Așadar, Gorgias avea umor, iar un om cu umor nu poate fi nihilist. În plus, nu putea fi nihilist pentru că nihiliștii nu ajung să trăiască 107 ani. Găsesc în răspunsul lui Gorgias chiar „secretul“ îmbătrînirii lungi: să-ți iei vîrsta cu umor.
Tot cam ca Gorgias gîndea despre bătrînețe și Alexandru Paleologu. Nu mai știu unde am citit gîndurile lui în legătură cu bătrînețea, cred că într-un interviu tîrziu. Autorul Bunului-simț ca paradox spunea că se bucură mult de senectute, pentru că-i descoperă avantajele comparative. De pildă, spunea Paleologu, bătrîn fiind, poți să spui oricui tot ce gîndești, pe șleau, fără să-ți mai faci probleme că s-ar supăra cineva – nimeni nu se supără pe un septuagenar care comite impolitețuri, gafe sau vorbește inadecvat. Toate acestea îți sînt oprite la vîrste mature. Dar privilegiul de a spune orice fără să superi pe nimeni îl au doar copiii și, iată, bătrînii. Așadar, poți spune că nu-ți place cutare sau cutare, chiar în prezența lor, poți spune că mîncarea pe care o primești într-o vizită nu e bună sau că nu-ți place vinul despre care vecinul zice că e divin, poți să-i spui chiar vecinului că ți se pare o poșircă. Vei spune adevărul și nici nu vei ofensa – recunosc, mare privilegiu! Al doilea avantaj al bătrîneții este că poți juca senilitatea. Cînd începe o conversație care te plictisește sau cînd nu vrei să răspunzi unei întrebări, te faci că nu pricepi – toți vor înțelege și te vor menaja. Posibilitatea de a te feri de lume făcîndu-te că nu o vezi ori că nu o înțelegi este, iarăși, un privilegiu accesibil doar copiilor și bătrînilor. În general, abordarea bătrîneții în linia Gorgias – Paleologu mi se pare soluția, în cazul în care bătrînețea este percepută ca o problemă. Asta mi-aș dori. Asta v-aș dori.
