Bani cîrcă

Mai multe exemple recente arată că substantivul cîrcă s-a alăturat mijloacelor expresive prin care se indică, în registrul popular-colocvial, o cantitate mare: gîrlă, droaie, buluc, grămadă, groază etc. Principalele ipostaze în care îl găsim în texte sînt construcția o cîrcă de... – „cineva a dat o cârcă de bani pe calculatorul ăsta vechi de 40 de ani” (vice.com) – și cea în care apare după substantivul pe care îl cuantifică: „companiile de taxi fac bani cîrcă cu programele astea” (forum.softpedia.com).

Dicționarele noastre nu înregistrează folosirea ca intensificator a substantivului cîrcă; acesta e descris ca apărînd mai ales în construcții prepoziționale și în relație cu anumite verbe: a lua, a duce, a avea, a ridica etc. În DEX este înregistrat doar ca element component al locuțiunii adverbiale în cîrcă, „în spate, în spinare”. Cuvîntul – de origine sud-slavă – are atestări vechi, din secolul al XVII-lea: la Dosoftei, în Viața și petrecerea sfinților. E interesant că un cuvînt care desemnează un segment anatomic („partea de sus a spinării omului”, în Dicționarul limbii române – DA) este de fapt caracterizat de funcția sa (ceea ce Șăineanu, în Dicționarul universal, explica în mod concis: „spate de dus sarcini”). În Dicționarul limbii române al lui Laurian și Massim (1871), în care cuvîntul era acceptat pentru că i se atribuia o falsă origine latină, prin apropiere de italienescul carica, „încărcătură”, cîrcă era definit ca „sarcină ce duce omul în spate”, „spatele pre cari se pune și se duce sarcina”; unul dintre exemplele oferite ilustrează de fapt un sens figurat: „ce lipsă de rușine la aceste muieri, cari sar în cîrca omului necunoscut”. Situațiile în care cuvîntul apare astăzi cel mai des sînt cele în care este vorba de căratul unor greutăți, dar și al copiilor mici; cea de-a doua e o experiență suficient de comună, care menține probabil cuvîntul în uz. Mai multe construcții în care apare cîrca au dobîndit sensuri metaforice. Unele, învechite, au rămas doar consemnate în dicționare: a lua în cîrcă – „a lua pe cineva sub protecția sa”, dar și „a rîde de cineva”; a avea pe cineva în cîrcă – „a o păți cu cineva” (Micul dicționar academic). Altele, frecvente azi, nu au fost înregistrate în dicționare. Foarte frecventă este construcția a i se pune (ceva) în cîrcă, cu sensul „a fi acuzat (pe nedrept) de ceva”: „să nu-mi pună mie în cîrcă niște lucruri care nu țin de mine”; „se pun «în cîrca» actualului Guvern nerealizările guvernelor anterioare”; „se încearcă acum să se pună în cîrca Executivului nerealizări datorate ineficienței” (exemple din corpusul roTenTen) etc.

Prin metonimie, cuvîntul a ajuns să denumească și greutatea dusă în spinare; apoi, prin transfer metaforic, cîrca a devenit un etalon al cantității mari. Evoluția semantică a început de mai multă vreme. Șăineanu consemna sensul „sarcină” al cuvîntului, ilustrîndu-l prin sintagma o cîrcă de struguri. Astăzi, indicarea cantității mari se referă la orice – obiecte, persoane, abstracții etc.: „a găsit o cîrcă de bani și i-a predat Poliției” (jurnaldevrancea.ro); „medicii de familie, lăsaţi cu o cîrcă de pacienţi” (ziarulceahlaul.ro); „sînt o cîrcă de absolvenți” (wikipedia.org); „arestat pentru o cîrcă de fărădelegi”(observatorulbuzoian.ro); „o cîrcă de ani de experiență” (jurnalul.ro); „un sistem mult mai complex, cu o cîrcă de senzori” (clubopel.com). Și mai expresivă e folosirea lui cîrcă fără prepoziție, cel mai adesea pe lîngă substantivul bani: „poți să faci bani cîrcă din meditații” (petreanu.ro); „cotizezi bani cîrcă, dar ce primeşti înapoi?” (obiectivbr.ro); „face statul bani cîrcă” (zoso.ro). Alte asocieri sînt (încă) rare: „vor fi probleme cîrcă” (economedia.ro); „avem alergii cîrcă în familie” (roTenTen). Construcțiile sînt expresive prin concretețea pe care o evocă termenul cîrcă, creînd reprezentări imposibile vizual, deci comice.

Rodica Zafiu este profesor. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).