Bancnota, cea mai frumoasă lectură
Cînd cehii au intrat în NATO, americanii s-au grăbit să le paraşuteze un transport umanitar de urgenţă constînd în vocale. Prea multe nume de pe harta ţării păreau că au nevoie de ele: Brno, Plzen, Vltava, Zlin... E o glumă de epocă din The Onion, o revistă să-i zicem de satiră şi umor, din State. Însă ea are şi un parfum verosimil: chiar te gîndeşti că americanii, atît de bine intenţionaţi, ar putea să facă aşa ceva (mai ales sub administraţia Bush...!). Cam asta e şi relaţia între oamenii de afaceri şi cultură, dezbătută îndelung săptămîna trecută la New Europe College (în cadrul unui program sponsorizat de Volvo, ca semn că încă nu-s toate drumurile închise între cele două comunităţi). Unii - adică artiştii - vor recunoaştere şi primesc (în cel mai bun caz) bani. Ceilalţi, oamenii cu avere, vor respect şi primesc din partea oamenilor de cultură, cel mai adesea, cîteva oftaturi condescendente. Mesajul din spatele lor e însă clar: "puteam să fiu şi eu ca tine, dar mi-am dedicat viaţa literaturii...!" Cînd vine vorba de cultură, lumea de afaceri are două reacţii. Una e similară cu cea din faţa ceaiului: hai să luăm, că e bun pentru copii. Cealaltă vine din training-ul de relaţii publice: hai să luăm, că e bună pentru imagine! Artiştii şi literaţii sînt priviţi însă cu spaimă, cînd vine vorba să fie daţi de exemplu în familiile de bogătaşi: "dragă, ăştia n-au nici după ce bea apă!". Evident, e vorba de Evian. Totuşi, lumile astea se mai întîlnesc cîteodată. Cărtărescu e prezent sub formă de volum în destule budoaruri de designer, unde doar perna e mai scumpă decît tot tirajul volumului De ce iubim femeile. Nu e clar dacă e şi citit, însă cu siguranţă e afişat: dă bine să afişezi o anume sofisticare intelectuală. E dealtfel ultimul tip de sofisticare rămas pe piaţă - celelalte, cum erau mai scumpe, s-au vîndut mai de mult. Dincolo de asta, pe piaţa culturii, la fel ca în cea de bunuri şi servicii, a apărut de cîţiva ani multă marfă din China. Avem cultura rave, cultura IT, cultura machetelor de trenuri şi chiar cultura plantelor exotice de grădină, cu care, fără îndoială, comunitatea de afaceri e suficient de familiarizată. Culturile astea au marele avantaj că sînt uşor de adoptat fără lectură, pot fi înţelese de toată lumea şi îţi dau satisfacţii intelectuale în zece minute, la fel ca fast-food-ul. Nu se ştie de ce le spune şi lor culturi, dar o ipoteză susţine că din cauză că locuitorii lor se simt cu musca pe bibliotecă (de fapt, mai degrabă cu păianjenii). Observaţi că am adoptat poziţia distantă a dăscălimii umaniste. E firesc - orice semidoct cu complexe de inferioritate are această tendinţă naturală. Chiar şi oamenii de afaceri. Uitaţi-vă la orice eveniment public: nimeni nu mai e în stare să scoată două vorbe fără să construiască propoziţii lungi şi arborescente, care nu vor să spună decît un singur lucru: "pe lîngă competenţa profesională în domeniul fiarelor de călcat, iată că am şi cultură. Chelner, încă o subordonată şi două metafore!". În materie de cultură, tentaţia cea mai periculoasă e să te întrebi în ce constă ea. Mai grav e să-i dai definiţii - dar am să risc pedeapsa oprobriului public şi-am să-mi încerc şi eu norocul. Dar din tabăra cealaltă, adică a comunităţii de afaceri, care are o plîngere încă de la '48: la noi, cultura este comunicarea unui sentiment vag sau teribil de complicat, într-un mod de neînţeles fără dicţionar. Cultura este de asemeni autoreferenţială. Altfel spus, oamenii de cultură umblă în gaşcă şi se felicită unii pe alţii că nu-i înţelege nimeni. Cînd sînt mai mult de 20, se numeşte simpozion. Cînd sînt 100, e festival. Dincolo de 1.000 e, fără îndoială, Cimitirul Bellu. Să recunoaştem: încununarea carierei unui om de cultură nu e volumul de opere complete, ci poziţionarea locului de veci. Ajuns aici, mărturisesc cu ruşine că mă atrage mai mult lectura bancnotelor. Cum ar spune, dac-ar mai putea, nenea Iancu: "iubesc posteritatea, dar detest să nu mai pot comanda o bere!". Australiana, asta e ultima chestie în cartierul bogaţilor.
