Băăăăă, voi puțiți! Ia, hai, fiecare la control!
Imaginați-vă scena următoare. Sînteți elev prin clasa a VII-a, a VIII‑a, e o zi în care ați avut educație fizică, acum ați revenit în sala de clasă și, la ora de X, profesorul intră încruntat, pune catalogul pe catedră, apoi, fără să vă privească, începe să adulmece aerul. Trece printre bănci, în vreme ce voi stați smirnă și, cu mîinile la spate, adulmecă în stînga și în dreapta, apropie capul mai mult spre cîte unul dintre voi, apoi, la un moment dat, se oprește în fața clasei, își dă ochii peste cap și capul pe spate, își desface brațele într-un gest amplu și răcnește: „Băăăăă, voi puțiți! Ia, hai, fiecare la control!“. Și se așază pe un scaun, poruncindu-vă să treceți fiecare cu subsuoara pe la nasul lui, iar pe băieți punîndu-i să se și descalțe, pentru a le mirosi șosetele.
Sigur, scena pare ireală în forma aceasta, deși cei care aveți 40+ ați fi putut-o trăi în detaliu, căci ea a avut loc într-o altă epocă, a copilăriei voastre, într-o școală – sau poate în mai multe – din acele timpuri. Astăzi poate nu mai ia chiar așa forme grotești, dar ceea ce își păstrează ca fond în formele mai soft de astăzi este similar. Mi s-a întîmplat, ți s‑a întîmplat, i s-a întîmplat ca profesor să intru, să intri sau să intre într-o sală în care miroase urît: a haine îmbîcsite, a transpirație, a mîncare, poate a ceapă sau a usturoi. Cînd eram profesor la țară sau apoi, cînd mergeam în inspecții prin locuri izolate, simțeam adesea mirosul de grajd sau de fum de la soba cu lemne îmbibat în hainele elevilor. Ni se întîmplă și în școli de top, de miez urban, poate, să intrăm în săli de clasă în care simțim mirosul de transpirație de obicei sau cine știe ce alte mirosuri. Cum procedează unii colegi profesori nu e mult diferit de scena pe care am reprodus-o la început. „Aici pute! Bă, care nu te-ai spălat?“ Sau, mai țintit, „Bă, tu puți! N-ai canalizare în peșteră? Da’ nici măcar o fîntînă n-ai săpat în ogradă?“. Uneori, replica e însoțită de scoaterea elevului din oră. „Io nu-mi pot ține ora în astfel de damfuri!“ Sau „Iar ați mîncat parizer cu ceapă, bă? Nu v-o pus de-acasă la pachet un sandvici cu icre negre?“.
Mai interesant însă este că de multe ori astfel de reacții sînt ale unor profesori bine sau foarte bine pregătiți. Mă refer, desigur, la dimensiunea științifică. Oameni care sînt tobă de carte, au poate doctorate, într-un cuvînt, autorități în domeniul lor. Desigur, nu doar un aspect cum este cel ce ține de mirosuri poate genera astfel de reacții. „Toantelor!“ sau „Neanderthalianule!“ sau „Vită!“ sau chiar „Te-ai îmbrăcat ca o curvă!“ „Te-ai machiat ca o cocotă!“ etc.
În fapt, despre ce este vorba aici? Despre o incapacitate empatică. Vorbeam cu o colegă despre astfel de situații, care sînt supărătoare, deranjante, desigur, dar cum poți proceda în context? E necesar și pedagogic să reacționezi astfel? Ce alte soluții ai? Poți merge pur și simplu să deschizi fereastra, să spui: „Vă rog să îmi permiteți să aerisesc puțin, mi se pare că aerul e cam încărcat“. Poți vorbi puțin empatic cu ei despre neajunsurile unei vîrste care generează reacții organice. Poți oferi discret sfaturi despre cum să îți controlezi igiena, cum să ai la tine șervețele umede cu care să te împrospătezi după ora de sport sau despre cum e necesar să te speli seara și dimineața, despre cum singuri nu ne percepem întotdeauna aceste reacții incontrolabile ale corpului etc. Soluții sînt. De ce unii dintre ei nu le aplică? Așa cum spuneam, pentru că există această categorie de profesori care nu sînt, de fapt, profesori în sensul complet, și ca formatori de personalități, respectiv caractere, nu doar de transmițători de informație. Pentru ei nu e importantă decît matematica sau fizica sau chimia sau biologia sau informatica sau româna pe care o predau. Sigur, de regulă, o fac în manieră tradițională, ex cathedra.
E o categorie de profesori care nu înțeleg empatia și care au, de fapt, un deficit de inteligență emoțională. Aici se poate lucra mult în spațiul formării profesionale a cadrelor didactice. Cursuri de formare care să conștientizeze profesorii că această inteligență emoțională e importantă, poate mai valoroasă în ordinea umanului decît calculele matematice sau construcțiile pasive prin care își educă științific elevii. De fapt, îi educă? Nu, îi instruiesc.
Opțiunea de a fi profesor impune, după părerea mea, mai ales această capacitate de a-i înțelege pe ceilalți și de a căuta soluții prin care, atunci cînd le observi derapajele, subiective sau obiective, să îi îndrumi fără să-i umilești.
Ca părinte, dacă fiul meu ar fi umilit astfel, aș reacționa tranșant. Iar astăzi, în contextul unei mult mai mari vizibilități a școlii și a unei mult mai libere exprimări, desigur că unii părinți ripostează la astfel de reacții ale unor profesori. Din păcate, însă, există două mari probleme în cazul acestor situații. Pe de o parte, de multe ori elevul se simte atît de umilit încît nici nu îndrăznește să spună părintelui ce a pățit. Pe de altă parte, cum spuneam, adesea acești profesori sînt niște autorități, bine pregătiți științific sau, chiar dacă nu sînt percepuți astfel, nu sînt dispuși să se schimbe în urma unei riposte a părintelui sau chiar a unei discuții cu directorul. Nu prea ai soluții cu ei, în această formulă. Mai sînt schimbați de la clasă, uneori, dar pe fond ei nu se schimbă. Și, de altfel, e ca în cazul reacției lor cu elevii: schimbarea comportamentului nu se face printr-o sancțiune sau printr‑o agresiune. Ei pot fi eventual modelați, în măsura în care sînt conștientizați real, prin punere în contexte, prin stimularea inteligenței lor emoționale, prin dezvoltarea capacității lor empatice. Or, asta se poate face prin niște cursuri de formare bine gîndite, de specialiști.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.
