Averea sau opera?
Pentru un jurnalist, nu-i dilemă mai mare: ce să aduni? Hîrtie în stive, în saci, în munţi care sfîrşesc prin a umple debaraua? Semne, cu miile, în hard-uri distruse în vreun scurtcircuit nepăsător în problema posterităţii tale? Scrisorile oamenilor, vorbele lor bune, nervii şi chiştoacele de milioane de kilometri puse cap la cap, pe care le-ai lăsat în redacţiile vieţii tale? Decupajele din reviste, de care acum îţi vine să rîzi? Casete cu imagini păstoase, din locuri imposibil de identificat, cu un comentariu din off care îţi pare la fel de îndepărtat acum, ca anii â50 despre care citeai în epocă...? Ce să păstrezi, cu ce te alegi, ce rămîne pînă la urmă din cariera unui jurnalist? Ce lasă copiiilor, dacă cumva are timp să-i facă şi să-i crească şi să le explice ai cui sînt? Opera. Dacă se poate, chiar opera de asanare socială, de îmbunătăţire funciară a moravurilor, de combatere de la rădăcină a dăunătorilor. Opera jurnalistului, aşa cum o vede publicul, acela ţinut de vorbă în sondaje şi întrebat pe stradă, cînd n-ai nimic mai bun să umpli jurnalul. Vedeţi dumneavoastră, treaba noastră e să facem bine societăţii. Nu bani. Asta e o viziune a presei, nu mereu cea în care credem. Şi nu putem să credem în ea nu pentru că ne dorim avere, ci pentru că ştim sigur că nu putem să facem mereu bine. Presa, pînă la urmă, e o sumă de influenţe, în care adevărul e doar una dintre ele. În rest sînt oamenii şi interesele lor, fiecare dînd un brînci mai mare sau mai mic căruţei noastre cu mesaje, zdruncinate şi amestecate: comedie şi deces, vene tăiate şi paiete, multă imaginaţie şi cîte stereotipuri vă doriţi. Chiar, mai vreţi multe? E uşor să fii dezamăgit ca jurnalist de profesie. N-ai avantajul doctorului, să-ţi vezi pacientul plecînd acasă pe picioarele lui. N-ai bucuria arhitectului, să treci pe lîngă casa ta, chiar dacă locuită de altul. N-ai nici măcar gloria trupei la modă: jurnalistul adevărat, ăla care scrie adică, nu e tras de mînecă pe stradă, după autografe. Singurul lucru care se întîmplă datorită presei, singurul lucru care ne îndreptăţeşte să credem că mai existăm e gestul simplu prin care vînzătorul aşază un rînd nou de ziare pe tarabă. Mă rog, merge şi-un text pus de webmaster pe site, ca să nu rămînem ancoraţi în proiect. Dar esenţa asta e: nu ne ocupăm cu lucruri vizibile, mari, grandioase. Nu schimbăm mersul lumii, sîntem doar folosiţi pentru asta. Misiunea noastră îndeplinită e aceea ca voi să plătiţi ceva nou azi şi să vă plictisiţi suficient de repede încît să mai cereţi şi mîine. Cam puţin pentru operă, de ce să nu încercăm să facem bani? E şi asta o consolare cînd vezi că-n jurul tău lumea are alte maşini şi alte telefoane şi alte preocupări la care zău dacă te mai poţi adecva, fără nici o leţcaie! Cazul lui Bogdan Chirieac e însă unul ciudat chiar şi în acest context. Şi nu pentru c-a făcut bani mulţi. Problema lui Bogdan Chirieac e de fapt potenţiala legătură cu Serviciile secrete. Zic potenţială, că omul e pînă la urmă nevinovat. Dar asta nu înlătură problema altora. Serviciile secrete au oameni în presă. Ei nu sînt folosiţi doar ca să promoveze anumite teme sau pentru a strînge informaţii. Ei sînt pur şi simplu crescuţi ca parte a establishment-ului românesc, în care Serviciile îşi doresc (c-aşa e fişa postului) influenţă. Din acest motiv există şi o tensiune între jurnalişti: între cei care au semnat odată (şi care sînt de obicei ajutaţi în carieră) şi cei care n-au semnat şi trebuie să se descurce singuri. Genul ăsta de simbioză face rău meseriei, care a ajuns ca un campionat de atletism populat cu o mulţime de alergători dopaţi. Nu că publicul i-ar mirosi repede. El are alte probleme. Şi nici nu ştie ce e mai rău: jurnalistul bogat, jurnalistul agent sau jurnalistul sărac şi cinstit? Ce vă doriţi, dragi doamne şi domni? Vă mai uitaţi în gura noastră, chiar ştiind c-avem elicopter pe casă? Sau încă mai căutaţi, între noi, pe omul acela capabil, ca Nazariteanul, să se jertfească pe crucea de lînă a puloverului ieftin din en-gros-ul "Europa"? Pe cine vreţi? Cum daţi cu banul? Cap? Sau pajură?
