Avem și noi faliții noștri
Un faliment așteptat s-a declanșat la jumătatea lunii septembrie. Firma de asigurări City Insurance a rămas fără licență de funcționare, ceea ce echivalează cu declanșarea procedurii de faliment.
Nu este nimic surprinzător în falimentul City Insurance, pentru că, din cauza comportamentului în piață (practicarea celor mai mici tarife și plățile întîrziate), specialiștii se întrebau doar „cînd” va veni falimentul, nu și „dacă” va exista. Autoritățile, însă, au amînat ani de zile aplicarea legii și, în felul acesta, au tolerat ca situația financiară a companiei să se degradeze tot mai mult.
De altfel, un fost președinte al Autorității de Supraveghere Financiară (ASF), Mișu Negrițoiu, a declarat că încă din anul 2016 a făcut primele demersuri pentru ca firma să intre în legalitate. Numai că Negrițoiu a fost debarcat de la ASF, iar succesorul său a lăsat lucrurile să meargă în continuare fără să ia nici o măsură.
Modul de operare al City Insurance a fost extrem de simplu și foarte previzibil pentru cei familiarizați cu piața asigurărilor. El a urmărit cîteva linii simple, inspirate, de altfel, din falimentul Astra, o altă mare companie de asigurări la care falimentul s-a împletit cu frauda.
Așadar, iată strategia: cîștigarea unei cote de piață cît mai mari prin utilizarea unei tehnici simple, „cel mai mic preț”. Un preț atît de mic încît era evident că nu poate fi adevărat, adică nu poate echilibra firma între cît încasează (din vînzarea polițelor de asigurare) și cît plătește (ca despăgubiri).
City s-a concentrat pe RCA, pe de o parte, pentru că este o asigurare obligatorie pe care orice șofer este, în principiu, obligat prin lege să o cumpere, pe de altă parte, pentru că asigurarea RCA are un specific, și anume acoperă daunele terților, adică ale celor pe care asiguratul i-a accidentat. Este un fel de asigurare cumpărată în favoarea altora. Acest mecanism de asigurare a fost perfect pentru a încuraja vînzările cu cel mai mic preț.
De altfel, prețul a fost cel mai bun instrument de marketing pentru City. La el s-au adăugat și alte campanii, nu prea dese și nici prea agresive, dar suficiente pentru ca firma să aibă o cotă de piață atît de mare încît să ajungă la ceea ce se numește risc sistemic.
Asigurarea RCA a devenit o sursă de cash din belșug, pe care acționarii companiei au folosit-o nu doar pentru a plăti despăgubirile, ci și pentru a muta bani din firmă în propriile conturi. Cea mai bună dovadă în acest sens este că, în contextul controalelor efectuate de ASF la companie, s-a descoperit că în ultimii ani acționarii au dat firmei mai multe împrumuturi fictive de pe urma cărora au încasat dobînzi. A fost un mecanism simplu de a scoate bani din companie.
În fine, evoluția City Insurance (creșterea cotei de piață, practicarea unor tarife extrem de mici, neîndeplinirea unor condiții legale de funcționare, extragerea banilor din companie) a avut loc sub ochii îngăduitori ai autorității de supraveghere.
Efectele falimentului City Insurance încep să se vadă în piață. Tarifele cresc, pentru că este un moment în care companiile forțează creșterea prețurilor, iar Fondul de Garantare a Asiguraților are nevoie de mai mulți bani, pe care îi va obține de la cei care cumpără polițe noi.
Absolut întîmplător și la alte proporții, în aceeași perioadă în care în România este vizibil falimentul City Insurance, în China o companie din domeniul construcțiilor și vînzărilor imobiliare se confruntă cu mari dificultăți financiare. Compania Evergrande, a doua ca mărime din sectorul construcțiilor, cu proiecte în 280 de orașe chineze, cu expuneri asupra a 300 de bănci și instituții financiare chinezești și asupra a mii de creditori, persoane fizice, nu își poate onora obligațiile ajunse la scadență. În ultimele săptămîni, Evergrande ar fi trebuit să plătească aproximativ 200 de milioane de dolari, o sumă nu foarte mare pentru o companie care are, în total, datorii de 300 de miliarde de dolari, dar pe care firma nu a putut să o achite. Managementul Evergrande le-a propus creditorilor să primească în locul banilor diverse active imobiliare, locuințe, parcări sau spații de birouri, dar mulți dintre creditori și-au cerut banii și au manifestat și adevărate mici revolte la sediul companiei.
De fapt, marea problemă a dosarului Evergrande este cea a companiilor chineze supraîndatorate și a expunerii pe care acestea o au asupra sistemului financiar din China. Evergrande este un test și pentru statul chinez, pentru că specialiștii se întreabă dacă firma privată va fi susținută, în caz de nevoie, cu fonduri publice sau va fi lăsată să cadă, cu toate riscurile de rigoare.
Pînă să se afle răspunsurile la aceste dileme, investitorii de pe piețele financiare internaționale au reacționat la cazul Evergrande. Indicii bursieri americani și europeni au scăzut pentru o perioadă, pentru că investitorii au văzut în cazul Evergrande un semn de slăbiciune al economiei chineze. Un punct slab care, la fel ca în cazul City Insurance, este un „secret al lui Polichinelle”, și anume îndatorarea excesivă a multor companii chineze. Soluția în cazul Evergrande este de așteptat să fie una politică. Va da statul chinez un exemplu lăsînd să cadă o companie privată sau va interveni pentru salvarea firmei? Va fi o decizie dificilă care va influența nu doar evoluția economiei Chinei, ci – este posibil – și economia globală.
Constantin Rudnițchi este analist economic.
Foto: adevarul.ro
