Avem nevoie de apărare antirachetă?

Oficialii români sînt categorici: la summit-ul NATO, România a obţinut cel puţin o victorie - includerea în declaraţia finală a unui paragraf despre scutul antirachetă. Pînă la summit-ul de anul viitor, aliaţii trebuie să elaboreze un proiect prin care scutul american antirachetă să fie completat de un dispozitiv NATO. Scutul american, care urmează să fie instalat pînă în 2013 în Cehia şi Polonia, apără o bună parte a Europei, lăsînd însă pe dinafară Bulgaria, Grecia şi România, ţări NATO. România a scos însă în faţă argumentul indivizibilităţii securităţii aliaţilor şi a obţinut menţiunea respectivă din document. În vîltoarea summit-ului s-a vorbit puţin despre valoarea scutului antirachetă. Retorica oficială a fost una victorioasă, dar n-am aflat ce înseamnă scutul, împotriva cui ar trebui să ne apere, cît va costa şi cine va plăti. Scutul antirachetă reprezintă o dezbatere mai veche, împinsă iarăşi în actualitate de administraţia George W. Bush după 11 septembrie 2001. Ideea i-a aparţinut însă lui Ronald Reagan, care propunea în 1983 crearea unui sistem complicat de interceptare a unor eventuale proiectile inamice, cu ajutorul unor rachete care urma să fie lansate atît de la sol, cît şi din spaţiu. Proiectul se numea "războiul stelelor", după filmul care era la mare modă în acea epocă, dar a fost abandonat din mai multe motive. Era prea costisitor, cea mai mare parte a testelor eşuaseră, iar situaţia politică mondială s-a schimbat după dezmembrarea URSS (ţară din care se presupunea că ar fi venit rachetele inamice). Sistemul propus acum e de mai mică anvergură (nu vor fi plasate rachete în spaţiu, de exemplu) şi, teoretic, vizează rachete care ar putea veni din Coreea de Nord şi din Iran. Două dintre elementele scutului american antirachetă urmează să fie amplasate în state din Europa Centrală: un radar imens în Cehia şi 10 rachete interceptoare în Polonia. Intenţia americanilor a provocat iritarea ruşilor, care consideră că Statele Unite revin de fapt la proiectul de acum 25 de ani şi că sistemul antirachetă vizează tot Moscova, nicidecum Phenian-ul sau Teheranul. Discuţiile cu Moscova durează de ceva vreme, dar sînt minate de neîncredere. Acum un an, Rusia a propus o colaborare cu Washington-ul, oferind o staţie radar în Azerbaidjan. Atunci, Statele Unite au refuzat politicos. Înaintea summit-ului NATO de la Bucureşti, Washington-ul a fost însă cel care a dat de înţeles că ar putea adopta pînă la urmă radarul rusesc, nerenunţînd însă la cel din Cehia. Întîlnirea de la sfîrşitul săptămînii de la Soci dintre Vladimir Putin şi George W. Bush a arătat că s-au făcut paşi înainte, dar şi că rămîn neînţelegeri. S-ar putea să avem pînă la urmă un scut comun SUA-NATO-Rusia, deşi pare destul de greu de înţeles cum poate funcţiona un sistem în care centrul de comandă să fie în trei locuri: la Washington, Bruxelles şi Moscova. Apare şi problema costurilor: scutul american va costa aproximativ 11 miliarde de dolari. Întrebare: cît va costa scutul complementar al NATO şi cine îl va plăti? Sînt pregătite statele europene, care evită în general să suplimenteze costurile militare, să scoată din buzunar cîteva miliarde de euro pentru sistemul care va apăra doar sud-estul Europei? Cît va plăti România pentru acest dispozitiv, în condiţiile în care Bucureştiul trebuie deja să cheltuiască nu mai puţin de 15 miliarde de euro în următorii ani pentru a-şi moderniza armata? Întrebările nu se opresc aici. Cea mai importantă vizează necesitatea scutului. Sînt de fapt capabile ţări ca Iranul sau Coreea de Nord să trimită rachete pe distanţe atît de mari? Un test făcut acum doi ani de Coreea de Nord a eşuat lamentabil, racheta scufundîndu-se în mare după cîţiva kilometri. Iranul se laudă însă că a construit o rachetă care atinge ţinte aflate la 2000 de kilometri. Adevăr sau intoxicare? - greu de aflat de la o ţară care refuză orice control internaţional. Oficialii americani spun însă că nici o precauţie nu e de prisos. Problema e însă, spun alţi specialişti, că o ţară care ar fi capabilă să lanseze rachete atît de performante ar avea şi posibilitatea de a înşela interceptoarele americane. De altfel, dacă George W. Bush este un apărător necondiţionat al sistemului, la fel ca şi John Mc Cain, candidaţii democraţi la preşedinţie sînt mult mai puţin. Hillary Clinton şi-a exprimat recent "preocuparea" pentru miliardele de dolari cheltuite într-un sistem de apărare antirachetă. În acest moment, e greu de spus dacă proiectul îşi merită sau nu banii. La începutul secolului XXI însă, atentatele cele mai dramatice au fost realizate de organizaţii "nebuloase", nu de state, iar un scut antirachetă e inutil în cazul unor atacuri precum cele de la New York, Madrid sau Londra.