Avem motive de optimism în sport?
Nadia zice că în România, la gimnastică, au apărut junioare cum n-a mai văzut de mult; Hagi crede în reconstrucția fotbalului românesc; noul ministru vorbește de aripile pe care trebuie să le prindă sportul românesc. Avem, adică, motive de optimism?
Cine sîntem noi să o contrazicem pe Nadia, zeiţa, unica, produsul de lux al unui sistem în care cosmonauţii se urcau pe munţi de oase frînte ca să ajungă la stele? Cum am putea ucide visurile frumoase ale lui Gică The King cînd jalnica, schiloada lume nouă nu şi-a căpătat dreptul de a invalida strategia sportivă a secretarilor de partid? Cît despre noul ministru, povestea e lungă şi spaţiul e mic. Doar atît: e un campion. Deci are căderea de a spune orice îi vine la gură, pînă la judecata consecinţelor.
Prin urmare, plutim. Deasupra unui haos pentru care nimeni nu e nevinovat sînt pictate curcubeie. Oameni de soi spun lucruri măreţe. Asta producem de cînd am lăsat întunericul pentru penumbră. Indivizi. Dar indivizii nu ne produc pe noi, ca întreg. Continuăm să fim o sumă de cetăţeni cărora li se umflă patriotismul cînd Neagu înscrie, Dedu ori Dumanska apără, Halep pupă vreun trofeu şi cîteva fetiţe amintind de o veselă preistorie aterizează de pe bîrnă fără să se prăbuşească. Cînd cîntă imnul ne tremură o lacrimă. În rest, ascultăm la gura sobei sau a aerului condiţionat, iarnă, vară, poveştile cu trese şi fese ale lui Ilie, poveţele demne de Moise ale lui Ion (doar Ion) sau vreun oftat greu al generaţiei de aur a handbalului, adevărata generaţie de aur.
Nu ştiu nimic – şi, încă o dată, nici nu contrazic – despre viitorul luminos pe care l-au citit unii şi alţii în cafeaua de dimineaţă (mai luminos dacă e din Kenya, mai puţin dacă e din Brazilia). Mi-e teamă doar că inversăm tracţiunile. Sportul, am crezut, recunosc, multă vreme că va putea trage societatea după el, cînd, de fapt, e invers, societatea e cea care îl trage după ea, la fund. Avem probleme grele, nerezolvate. Credem că aparţinem unei Românii onirice, ne imaginăm cum ar trebui să le cadă fălcile de admiraţie cetăţenilor planetei. În România reală, sporturi naţionale sînt şi aruncatul deşeurilor pe geamul maşinii, poluarea cinică, şpaga. În meciul cel mare al României reale, bacteriile bat la scor virusul. Apropo, cîţi dintre cei care tămîiază ţărişoara prezicîndu-i o sănătate beton îşi tratează necazurile medicale în frumoasele ei spitale? Iaca probă de patriotism extrem.
