Autostrada cu o mie de benzi
Toate drumurile spre Nirvana-s bune, zice înţelepciunea indiană, fără să ţină seama de necesitatea planificării căilor de comunicaţii, chiar şi a celor mistice. E un singur drum spre Cel de Sus, zice Europa Creştină, persistînd în păcatul bulucelii pe aceeaşi şosea bătătorită de 2000 de ani (una care se transformă într-un şanţ cu noroi la prima revoluţie). În America, evangheliştii autoîmbunătăţirii ne cer să găsim drumul ăsta în noi şi, după ce l-am găsit, să pretindem că e autostradă şi să încercăm să gonim pe el spre succesul în carieră. Iar în Japonia aparenţelor de sticlă şi butoane, lumea nu mai vrea decît să se întoarcă acasă, în copilărie, în vreme ce constructorii adevăraţi de drumuri au perfecţionat arta şoselelor către nicăieri. Aşa, pentru că există, undeva, un buget. Drumul spre nicăieri, ăsta japonez, arată îngrozitor de bine. Am fost şi-am văzut unul, care trecea pe un pod de nu-ştiu-cîte milioane de dolari şi se oprea pe o insulă cu cîţiva locuitori care n-aveau nici un chef să plece undeva. Dar dacă ar fi vrut, şoseaua era acolo, liberă, perfectă şi-al naibii de scumpă. Pe un alt drum, în Arizona, am întîlnit oameni care nu voiau să se oprească nicăieri. I-aţi văzut în filme, cei care merg cu casa în spate, o rulotă gigantică, cu toaletă, bucătărie şi dormitor. Nu cu biblioteca, nu e nevoie, oamenii ăştia citesc doar semnele de pe drum şi trăiesc cîte-un pic printr-un parc de rulote, din loc în loc. Nici drumul lor nu duce undeva, însă măcar el e un scop în sine. În mers, orizontul deşertului pare că-ţi promite o mie de lucruri care nu s-au descoperit încă, başca sensul vieţii, ca bonus la primul cazino indian. E suficient să te opreşti însă, şi magia dispare. Drumul meu preferat e însă cel care merge prin Tîrgovişte la Sinaia. Şi asta pentru că ajunge în acelaşi loc plicticos şi bătut de banalităţi, într-un fel nou şi aventuros. Opreşte în Moroieni şi-ai să înţelegi ce vreau să spun. Sau mai bine nu opri, crede-mă pe cuvînt! Drumurile de care ne plîngem sînt ca Ianus, automobilistul cu două feţe. Dimineaţa la ora 8 rînjesc urît la tine din o mie de eşapamente. Noaptea pe la 2 te iau în braţe şi te duc acasă, fără înghesuială. Care drum să-l crezi? Şi pe care primar - ăl de sector sau ăl de municipiu? A murit de curînd un om care-a făcut un hit din ideea de drumuri, dacă nu cumva chiar din cea de intersecţii: Dan Spătaru. Compania de autostrăzi ar fi putut să boteze o şosea cu numele lui, însă imaginaţia nu şi-a făcut încă drum prin birourile birocraţilor... Şi dacă ştiţi dumneavoastră cum îi şade bine călătorului, ultimii ani au adus o completare la proverb: şi drumului îi şade bine cu drumeţul. Cu expatul mai precis. De cînd România e guvernată economic de cîteva zeci de expaţi în birouri de multinaţionale, lucrurile au început să se mişte. Aşa, disciplinat şi cu raportări trimestriale la Paris sau New York. V-am dus pînă aici ca să vă spun - ca un poliţist de la circulaţie care-a mai văzut aşa ceva - că nu ne aflăm pe un drum bun. Faptul că acum arată bine, are o mie de benzi şi încă o sută de refugii cu frigidere pline cu sucuri şi rafturi cu ciocolată nu-l face decît mai inutil. Indicatoarele sînt vagi şi nimeni nu ştie ce va avea de făcut în oraşul următor. Nu există limită de viteză, însă există o mulţime altele: de bun-simţ, de adevăr, de onestitate. Există limita neruşinării, însă e fixată prea sus. Şi există limita dincolo de care începi să-ţi spui că ai copii de crescut. Exact ca pe drumul ăla, acum abandonat, spre socialism. Ca unul care a făcut atîtea drumuri pînă la 40 de ani, instinctul îmi spune c-ar trebui s-o iau prin off-road. Mi-ar trebui însă un Jeep făcut în fabrica lui Socrate, nu în cea a unchiului Sam. Îl ştiţi, ăla de-a umplut lumea cu semne de circulaţie pe foi de 100 de dolari...
