Automobilistice
Istoria nu foarte veche a automobilului poate fi examinată din perspectivă lingvistică, observînd cum și-au făcut concurență și cum s-au impus pînă la urmă diferitele denumiri, în registrul tehnic și oficial (cu distincții mai riguroase) și în cel colocvial (cu asocieri și dezvoltări expresive). Substantivul neutru automobil a fost înregistrat în marele dicționar academic coordonat de Sextil Pușcariu (Dicționarul limbii române, Litera A, 1913), fiind definit ca „trăsură care merge singură (fără tracţiune animală sau mecanică, ci pusă în mişcare de un motor lăuntric cu benzină, cu petrol, cu electricitate etc.)”.Dicționarul academic era foarte selectiv în privința neologismelor, așa că includerea sa e semnificativă și o putem atribui fie unei înțelegeri corecte a utilității și a viitorului respectivului mijloc de transport, fie unui prestigiu preponderent lingvistic și cultural al noului cuvînt – preluat din franceză, dar alcătuit din componente clasice, de sursă grecească (auto)și latinească (mobil). În franceză, forma automobile a fost inițial adjectiv, în sintagma voiture automobile („trăsură automobilă”), detașîndu-se apoi ca substantiv în formă feminină; pentru forma din română, se admite uneori și o influență din germană (prin substantivul neutru Automobil).
Cuvîntul circula în presa românească de mai mulți ani; de altfel, primele automobile fuseseră aduse în România spre sfîrșitul secolului al XIX-lea. Ziarele vremii prezentau știri în care se folosea încă sintagma tradusă din franceză, cu automobil ca adjectiv; în ziarul Voința Galaților din 20 septembrie 1898, se anunța că în ziua precedentă „a sosit în portul nostru această trăsură automobilă”, cumpărată de N. Cincu, „mare proprietar rural”. Substantivul s-a impus însă rapid, în forma neutră, pe care o găsim în presa vremii în știri externe – „președintele Camerei a mers în automobil din Paris pînă la Saint-Cloud” (Opinia, 31 octombrie 1897) – și interne: „Se zvonește deocamdată că dl Cincu ar fi împrumutat grupului Buhociu automobilul său pentru vizite electorale în mahalalele populate de tinere suspinătoare” (Voința Galaților, 25 septembrie 1898). Forma feminină, preluare mai fidelă din franceză, e folosită în contexte comice: „în curînd cetățenii ieșeni vor vedea pe conu Iorgu mînînd singur Otomobila” (Opinia, 2 iulie 1898).
În perioada interbelică sînt deja folosite frecvent, în contexte preponderent tehnice și oficiale, termenii autovehicul (cu sens mai general) și autoturism (cu sens mai restrîns); din formațiile de acest tip s-a desprins abrevierea auto, folosită însă în română mai ales adjectival (concurs auto), din cauza dificultății de încadrare morfologică. Dacă franceza a păstrat ca termen curent pe voiture („trăsură”), româna colocvială a preferat să specializeze cu acest rol substantivul mașină (tot împrumut din franceză, cu sens general – „sistem tehnic” – și cu multiple particularizări, între care cea automobilistică e doar marginală). Mașină era deja folosit cu sensul „automobil”, în concurență cu trăsură, la începutul secolului al XX-lea: „recordul mașinei de 14 cai putere”; „trăsură de 14 cai” (Adevărul, 7 aprilie 1912). Tot în perioada interbelică începe să se folosească sintagma mașină mică, inițial chiar pentru a diferenția un anumit tip de automobil: „mașină mică tip sport”, anunț publicitar în Dimineața, 16 mai 1935, „caut mașină mică sau sport” (Universul, 15 mai 1937). În perioada comunistă, sintagma mașină mică ajunsese să fie folosită ca sinonim general pentru automobil: „Căutau să se îmbrace, să-și cumpere mașină mică, asta căutau!” (Scînteia, 3 decembrie 1978); „Are casă în comună, mașină mică, e tatăl unui copil”(Scînteia tineretului, 21 iulie 1982); „un nene cu ochelari, care are și mașină mică” (Steaua roșie, 19 februarie 1987).
Registrul familiar-argotic actual a dezvoltat o serie de termeni depreciativi pentru mașinile vechi, deteriorate. Mai vechiul rablă a devenit termen oficial, inclus în programe guvernamentale; pentru a-l înlocui, vorbitorii recurg la metafore peiorative din domeniul culinar și al gospodăriei: cazan, tigaie, coteț. Le ilustrez prin cîteva exemple de pe forumuri și alte comentarii online, fără a ține seama de tendința unor vorbitori de a le diferenția utilizarea (în funcție de marcă, dimensiuni, vechime). Ca orice etichete peiorative, termenii pot trece ușor de la un tip de mașină la altul. Cazan e cel mai răspîndit: „principala noutate este că vor putea fi casate două «cazane» pentru achiziția unei mașini noi” (ziaruldeiasi.ro); „ce a reuşit Programul «Rabla» în 7 ani, să scoată din circulație peste 200.000 de «cazane» pe patru roţi (stirileprotv.ro); „văd în trafic numai cazane și e trist” (gadget.ro); „nu e vorba de mașină nouă, e vorba să nu fie un cazan care să polueze cît 10 mașini decente” (reddit.com). Există și destul de multe contexte lămuritoare pentru tigaie – „mai puține noxe decît orice tigaie de 15+ ani” (reddit.com); „mă duc în talcioc, iau o tigaie nemțească sau engleză cu cîteva sute de euro, dar Euro 6” (pmb.ro) – și pentru coteț: „a dat o grămadă de bani pe un «coteț» de mașină” (dincolodesport.eu); „Clujene, hai și mută-ți cotețul de 2000 de euro, că nu se poate lucra la parcarea de la Sala Sporturilor!” (stiridecluj.ro). Metaforele glumețe sînt parțial motivate de materialul obiectelor („fierătanii”), dar mai au ceva în comun: erodează funcția simbolică a mașinii, asociată masculinității, puterii și aventurii, trimițînd către obiecte specifice spațiului casnic și rolului tradițional feminin.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice(Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
