Atunci, de ce nu îl facem?

— acordul de liber-schimb între UE şi SUA —

O stafie bîntuie prin economia lumii: libertatea. Pe unde o prindeți, eliminați-o! Cam asta vor, se pare, oamenii care locuiesc în cele mai bogate spații ale planetei. Fervoarea cu care sînt puse pe rug acordurile de liber-schimb, precum și frenezia protecționistă cu care popoarele sătule cer noi reguli care să le asigure o viață tot mai bună contra muncii tot mai puține ar trebui să ne tulbure. Să luăm, de pildă, povestea acordului de liber-schimb dintre UE și SUA.

Lucrurile bune se pornesc greu și se opresc repede – credeți că lumea românească are exclusivitatea asupra acestei trăsături? Nici vorbă. Brexit-ul, venirea la putere a lui Donald Trump, precum și apropiatele alegeri din Franța, Germania, Olanda și Cehia par a fi suficiente motive pentru ca unul dintre cele mai importante proiecte economice ale începutului de secol să se oprească. Acordul de liber-schimb dintre UE și SUA, cunoscut sub acronimul TTIP (Transatlantic Trade and Investment Partnership), a demarat greu. A fost foarte dificil să convingă pe toată lumea și, în principal, chiar pe cei doi parteneri, că se poate naște. Administrația Obama, dar și trecuta Comisie Europeană l-au vrut. Acum, TTIP este declarat mort de toate părțile, în unanimitate, odată cu finalul de an 2016. Nici Trump și nici actuala Comisie nu îl mai vor. Pe tot parcursul scurtei sale vieți (am avut, mai degrabă, un embrion decît o ființă în toată regula), TTIP a produs mai mult scepticism decît entuziasm. Nu vorbesc aici despre opoziția stîngiștilor exaltați care vor să distrugă orice e „capitalist“ și american, ci despre acei oameni, cu capul pe umeri, care fac alegeri cît de cît raționale și care înțeleg, totuși, că libertatea în sens larg nu poate exista fără libertate economică. De pildă, mă gîndesc la cei care cred în ideile economice izolaționiste propuse de Donald Trump, pe malul de Vest al Atlanticului, precum și la cei care, de pe malul de Est, cred că o competiție liberă cu americanii ar distruge economia și țesutul social european.

În esență, Acordul urma să liberalizeze o treime din comerțul mondial. Beneficiile ar fi fost uriașe nu doar pentru parteneri, ci pentru întreaga lume. Să privim cifrele: cumulată, economia transatlantică reprezintă 45% din economia mondială. Comerțul euro-american depășește un trilion de dolari pe an, investițiile dintr-o parte în alta a Atlanticului depășesc patru trilioane de dolari pe an și susțin 13 milioane de locuri de muncă. Un acord comercial în termenii la care TTIP dorea să ajungă, stimulînd circulația mărfurilor și a capitalului, ar aduce imediat un plus de 106 miliarde de dolari economiei americane și un plus de 133 de miliarde de dolari economiei Uniunii Europene. De asemenea, numai pe piața muncii din America ar apărea 700.000 de locuri de muncă. Exportul global al UE ar crește cu 6%, iar exportul global al Statelor Unite ar crește cu 8%. Economia mondială ar crește cu 100 de miliarde de dolari. Și totuși, această promisiune a murit. Rămîne, firesc, întrebarea: dacă era așa de bun TTIP, de ce nu-l mai facem? Mai întîi, pentru că trăim în post-adevăr și faptele/cifrele nu mai contează. Apoi, pentru că teama de libertate face ravagii.

În America, Donald Trump a reușit să inducă ideea că acordurile de liber-schimb nenorocesc economia. Locurile de muncă și capitalul migrează spre alte țări odată cu îndepărtarea barierelor tarifare și cu uniformizarea regulilor (acesta este țelul major al comerțului mondial) – spune Trump. A promis că va relansa America printr-un soi de „prin noi înșine“, eliminînd cîțiva piloni mari ai comerțului internațional american: NAFTA și Acordul Trans-Pacific. Pentru Trump, aceste acorduri sînt veritabile conducte care drenează banii și locurile de muncă din economia americană. Obama gîndise cu mult mai liberal decît Trump. Obama a avut intuiția că SUA și lumea vor prospera dacă țara sa devine un fel de pivot pe trei axe în comerțul internațional: spre Pacific, spre Americi și spre Atlantic. SUA are puterea de a încheia acorduri complexe și cuprinzătoare cu aceste spații și poate asigura, în procesul de negociere a fiecăruia, o complementaritate între ele. Astfel, s-ar realiza un pas uriaș pe drumul unificării regulilor comerțului internațional – idealul OMC. Dacă vă întrebați, neaoșește, și cu ce vă alegeți dumneavoastră din așa ceva, răspunsul e simplu: barierele tarifare și impactul actualului hățiș de reguli comerciale din fiecare spațiu se vede direct în costul produsului pe care îl cumpărați, nu numai în costul produsului de import. Dacă economia românească, de pildă, ultrabirocratizată și sufocată de reguli (multe dintre ele cu totul ineficiente în sine) ar deveni ceva mai liberă, costul oricărui produs românesc ajuns pe piață ar fi mai mic. Libertatea economică presupune dereglementare. De pildă, suprimarea celor 102 taxe, propusă de PSD (ca să nu fiu acuzat că pledez ideologic iau acest exemplu), arată că economia noastră avea 102 reguli în plus, complet aiurea și complet nefolositoare. Ei bine, un acord de comerț de anvergura lui TTIP ar însemna un pas uriaș spre această eliberare.

Totuși, TTIP nu se va face. Duhul politic care ucide acest acord poartă iluzia că libertatea și prosperitatea unei țări sînt amenințate de libertatea și prosperitatea generalizate. Ei bine, iluzia că îmi prezerv libertatea și prosperitatea închizîndu-mă în regulile mele va fi, nu peste mult timp, scump plătită. Trebuie să înțelegem că, pe lumea asta, unele culturi produc libertate și altele nu. Cele care produc libertate trebuie să își asume rolul de a extinde cercul acesteia, dacă nu vor să-și vadă propria libertate sufocată de avansul celor care li se opun. Iar acordurile de liber-schimb sînt cele mai bune instrumente pentru propagarea libertății în lume. Se pare, însă, că lumea liberă trebuie să treacă și prin epocile Trump-Brexit-Le Pen ca să redescopere că închiderea în sine este sinucigașă.