"Asta e!"

Ceea ce se întîmplă în Irak nu mai este considerat un eveniment de prima pagină, pozele victimelor de acolo nu sînt bune pentru compasiunea mondială, chiar şi imaginile reluării procesului lui Saddam Hussein par scoase dintr-o actualitate epuizată, de undeva dintr-o provincie departe de centrul fierbinte al actualităţii. Şi nu se poate spune că la Bagdad şi în împrejurimi oamenii înarmaţi nu fac tot posibilul pentru a se face observaţi. Duminică, şiiţii, participanţi la tradiţionalul pelerinaj la mormîntul imamului Musa Kadhim, au fost atacaţi de extremiştii sunniţi, în pofida măsurilor de pază adoptate de Guvern. Au murit 20 de oameni, au fost răniţi vreo 300. Prim-ministrul a anunţat că interzice violenţa sectară, dar se pare că el nu e în situaţia de a permite sau interzice ceva. Anul trecut, pelerinajul s-a încheiat cu 1.000 de morţi, călcaţi în picioare, cînd s-a lansat zvonul că printre cei ce se îndreaptă spre mormîntul martirului, sînt sinucigaşi cu bombe la brîu. Comparativ, anul acesta a fost mai calm şi autorităţile speră că-i vor putea păzi pe pelerini, în aşa fel încît să ajungă întregi şi în viaţă pe la casele lor. Pelerinii aparţin majorităţii şiite. Atacatorii lor sînt sunniţi, minoritatea privilegiată pe vremea lui Saddam. Înlăturarea dictatorului nu a însemnat doar o răsturnare a situaţiei, ci începutul unui ciclu de reglare sîngeroasă de conturi. Pentru a face faţă atacurilor, sunniţii şi-au alcătuit propriile miliţii care se apără, dar şi atacă. Militarii alianţei, conduse de americani, nu erau defel pregătiţi pentru această situaţie şi eliminarea insurgenţilor s-a dovedit a fi o misiune peste capacitatea lor de reacţie. Retrase în Zona Verde, trupele americane urmăresc, practic neputincioase, consolidarea insurgenţei, răfuielile intersectare, înregistrează zilnic victimele. În lupta împotriva ocupantului străin, musulmanii se ucid între ei. Un ofiţer american, specialist în contrainsurgenţă, explica în ziarul International Herald Tribune că Statele Unite "au nevoie de o poliţie profesionistă, capabilă să analizeze în cunoştinţă de cauză depoziţiile deţinuţilor şi să desfăşoare operaţiuni de informare şi influenţă psihologică". În viziunea lui, ar fi vorba de o forţă civilă devotată respectării integrale a drepturilor omului: "Misiunea ei va fi să introducă idealurile americane de dreptate şi de libertate prin vorbe şi fapte. Va fi dificil de realizat acest lucru într-un loc cum e Irakul, în lupta pentru cîştigarea favorurilor unei populaţii dominate de insurgenţii care consideră decapitarea ostaticilor drept acceptabilă". Trei ani de ocupaţie militară au demonstrat că SUA nu au luat iniţial în calcul o asemenea variantă, iar acum s-ar putea să fie prea tîrziu. Liderilor politici americani li se părea că favorurile populaţiei sînt dinainte cîştigate. Voci mai lucide dintre consilierii administraţiei americane avansează acum ideea partiţiei ţării în trei zone (şiită, sunnită, kurdă), ceea ce ar putea permite, poate, o retragere onorabilă pentru trupele coaliţiei, dar nu va stinge în nici un fel focarele de conflict. În campanie electorală (pentru Partidul Republican), preşedintele Bush a convocat, la începutul săptămînii, pe neaşteptate, o conferinţă de presă, unde şi-a exprimat dezacordul faţă de propunerea avansată de democraţi de a părăsi imediat Irakul. A afirmat că, deşi se simte uneori frustrat cînd află ce se întîmplă în Irak, pe de altă parte, e mulţumit de progresele de acolo şi a promis că americanii vor rămîne în Irak pînă se va sfîrşi mandatul său prezidenţial. În Irak nu s-a găsit nici un element în măsură să justifice argumentul care susţinea că acolo se află arme de distrugere în masă, nu s-a putut stabili nici o legătură între dictatura irakiană şi organizaţia teroristă Al-Qaeda. Dimpotivă, Al-Qaeda a pătruns în Irak odată cu haosul creat de înlăturarea lui Saddam. Chiar şi acei americani, convinşi că ţara lor trebuie să facă faţă războiului cu terorismul mondial, consideră că bătălia nu a început pe frontul unde putea fi găsit duşmanul. Popularitatea preşedintelui a scăzut la 37%. Constituţia nu-i permite lui Bush-fiul să mai candideze încă o dată şi de pe această poziţie realitatea se simplifică: "Preşedinţilor nu le e indiferent dacă poporul susţine politicile lor. Şi mie îmi pasă. O să fac ceea ce consider că e corect şi dacă oamenii nu mă plac din această cauză, atunci, asta e!".