Arta de a pierde
În economia unei vieți, înfrîngerile sînt mai numeroase decît izbînzile. Sigur, nu toate sînt la fel de grave sau de importante – un succes într-o încercare mare a vieții face uitate mii de nerealizări mărunte, după cum un eșec major acoperă mii de victorii de parcurs. Dar, în absolut, de mult mai multe ori pierdem decît cîștigăm. Contrar realității vieții, societatea primește numai discursurile despre succes. Și cînd pierzi, Zeitgeist-ul momentului spune că nu trebuie să admiți că pierzi, dimpotrivă, este de rigoare să-i convingi pe toți și, mai ales, pe tine însuți că, de fapt, ai cîștigat. Convertirea înfrîngerii în victorie pare ceva normal, de la sine înțeles, automat – totul e să privești înfrîngerea ca pe o victorie, totul e să repeți mantra.
De pildă, cei mai subtili jurnaliști sportivi știu că sportul este, de fapt, o mare istorie a celor învinși, cu mult mai numeroși decît învingătorii, și că mai importantă pentru tezaurul de experiență al omenirii nu este povestea campionului, ci a celor învinși de el, iar marea încercare nu este meciul în sine, ci felul în care învinșii gestionează înfrîngerea. Orice competiție, de fapt, nu alege învingătorii, ci învinșii; nu alege purtătorii de lauri, ci pe cei cărora li se repartizează povara înfrîngerii. Omenește, ei sînt importanți!
Politica, la rîndul ei, ar trebui să fie mai degrabă povestea nereușitelor decît aceea a reușitelor. Politica merge, însă, la pachet cu propaganda, adică cu o gravă și agresivă denaturare a realității, și devine, prin urmare, o stridentă poveste a succeselor nesfîrșite, deși eșecurile sînt cu mult mai numeroase. În România – țară a mediocrității, în care diferența dintre victorie și înfrîngere este infinitezimală – se adaugă întotdeauna o bună doză de caraghios; oamenii politici nu știu nici să cîștige, nici să piardă.
Și victoriile, și înfrîngerile capătă semnificații importante dacă sînt urmate de generozitate. A fi generos după ce cîștigi este un gest politic de o rară splendoare și de o uimitoare eficacitate – succesul urmat imediat de generozitate este impresionant pînă și pentru adversari. A fi generos după ce pierzi, pe de altă parte, este, aproape, un act eroic, un act de o noblețe supraomenească, în sensul că această generozitate este în răspăr cu natura umană. Cînd pierzi, mai mult decît cînd cîștigi, ai șansa să-ți depășești condiția. Politica românească, fie că e făcută de troglodiți sau de oameni cu carte, pur și simplu nu poate așa ceva: nu știe nici să piardă, nici să cîștige și, de aceea, nici nu pare a face vreo diferență între una și alta. Consolare, însă: nu doar la noi e așa.
Privind politica americană de aproape, constat că diferența de anvergură istorică, de cultură politică și de spirit dintre țările noastre nu are nici un efect cînd e vorba despre felul în care un politician pierde sau cîștigă. Și în România, măruntă și uitată, și în America, puternică și proeminentă, oamenii politici pierd la fel: penibil.
A doua zi după alegerile americane, Barack Obama a acordat un amplu interviu pentru revista Rolling Stone, devenită de ani buni un veritabil bastion al stîngii progresiste americane, susținătoare în toate cele a administrației actualului președinte și extrem de agresivă în campania anti-Trump. A ieșit unul dintre acele interviuri călduțe, reverențioase, în care reporterul nu vrea să pună întrebări omului de stat și nu vrea să afle nimic de la el, ci vrea să-i facă o statuie pentru că îl admiră. Există, în presă, cam trei feluri de interviuri: cele în care jurnalistul este dezlănțuit, cu de la sine sau de la alții pornire, să-l facă praf pe intervievat, indiferent de ceea ce are acesta de spus; cele în care jurnalistul vrea să afle și să înțeleagă ceva; cele în care jurnalistul îl admiră, îl susține și îl urmează ca un cățeluș pe cel intervievat. Scopul primului gen de interviu este distrugerea, scopul celui de-al doilea tip de interviu este cunoașterea, iar scopul celui de al treilea fel de interviu este statuia. Interviul din Rolling Stone este un exemplu pur al acestui din urmă gen.
Pentru presa anti-Obama și pentru oricine mai lucrează cu standardul presei independente (nu cred că mai există așa ceva pe fața pămîntului, dar să admitem că, teoretic, o asemenea poziție este posibilă), interviul la care mă refer poate părea dezgustător, o pupare entuziastă în dos. Însă nu ne folosește la nimic dacă îl judecăm în acești termeni și îl uităm rapid. Acest interviu arată, de fapt, cum pierde un om politic american. Uimitor (sau îngrijorător) de similar cu un om politic român!
Iar în sens mai larg, mi se pare că acest interviu dovedește, iarăși, ceea ce am sesizat și scris aici în recenta campanie electorală pentru Casa Albă: America începe să semene cu România. Imediat, de la prima lectură a interviului, frapează asemănarea dintre gîndirea politică de partid american și gîndirea politică de partid românesc. De pildă, în opinia lui Barack Obama, candidatul democrat a pierdut alegerile din două mari cauze: 1) nu a știut să comunice bine și 2) presa (FoxNews) ostilă. Păi, și la noi perdanții explică la fel înfrîngerile: ei au fost fără fisură, dar nu au comunicat prea bine propria excelență și, în plus, presa ostilă, desigur…
În privința viitorului, Obama este îngrijorat în acest interviu: el a făcut numai lucruri bune, iar republicanii le vor strica. Dar cum de vor putea să le strice? Păi, procesul profundelor schimbări obamiste necesită mai mult timp. Opt ani nu sînt suficienți. Dacă ar fi cîștigat Hillary Clinton, atunci beneficiile politicilor obamiste s-ar fi văzut, într-un interval oarecare în timpul mandatului ei. Așa, fără Clinton, tot ce a făcut Obama bine, dar nu s-a văzut încă, se va strica și, pe cale de consecință, nici nu se va mai vedea.
Dar criticile care se aud ici-colo la adresa democraților sînt ele justificate? Doar într-o singură privință, crede Obama: într-adevăr, partidul nu a fost prezent în teritoriu ca să popularizeze binele făcut, fiind ocupat cu guvernarea. Altfel, nimic nu e adevărat. De pildă, nu este adevărat că s-au pierdut locuri de muncă industriale. E adevărat, zice Obama, unele s-au pierdut, dar s-au și cîștigat multe altele, pe de altă parte. Și tot așa…
În orice caz, ideea de bază a interviului este că administrația Obama a muncit mult ca să facă atîta bine și că nu a mai avut timp să și vorbească despre asta. Mai bine te concentrezi pe muncă decît pe vorbărie – ce nobil! Rămîne în aer întrebarea: dacă tot a făcut atîta bine, cum de alegătorii nu au simțit asta, de era nevoie să li se vorbească despre cît de bine le este ca să se prindă? În orice caz, interviul președintelui american parcă era dat de un lider politic român, eventual șef de guvern, care a pierdut alegerile. Deși sînt mai răi, ceilalți au cîștigat. Cum de au cîștigat? Păi, poporul nu a aflat cît de mult bine i-am făcut, plus presa ostilă, desigur… În general, noi sîntem foarte buni, dar nu comunicăm bine.
La noi, tradiția prezentării înfrîngerii drept victorie este mai lungă. Tot comunismul a funcționat așa. Iar, mai recent, notez doar faimoasa conferință de presă de după localele de anul acesta în care Vasile Blaga ne anunța că PNL a obținut cel mai bun scor din istorie și că partidul e mîndru, savurînd recordul. Detaliul că pierduseră alegerile nu mai conta – ca în bancurile sovietice, se realizase cel mai înalt pitic din lume! Ori, mai aproape de noi, faimoasa conferință de presă a lui Dacian Cioloș, în care ni s-a spus că eșecul lamentabil al campaniei de subscripție pentru Cumințenia Pămîntului a fost, de fapt, un mare succes.
Alegerile de zilele acestea, deși sînt de departe cele mai triste de după 1990, vor consacra, și ele, numai învingători. Iar acei învingători care vor pierde o vor păți nu din cauza lor, ci din cauză că au muncit prea mult și nu au mai avut timp să comunice, plus presa ostilă…
Foto: wikimedia commons
