Apăs, deci exist
Îmi doresc o carte de Lucian Boia despre butoane. Numai el ar putea să ne spună care a fost momentul ăla în care, în peşteră, strămoşul nostru a desenat pe perete o creangă de copac legată cu două liane de alta - prototipul primei maşinării pe care apeşi şi se întîmplă ceva. La început, timp de multe mii de ani, butonul a îndeplinit o nevoie. A tras apa în băile romanilor şi scaunul de sub picioarele spînzuraţilor Europei civilizate. A deschis cutiuţele muzicale cu "Marseilleza" şi a dat drumul la locomotiva lui Stephenson, spre primul accident celebru de dinainte de tabloide. Apăsat cu naivitate (pe care acum o plătim cu viaţa), butonul a pornit primul televizor. Cine are curajul să-l mai închidă, hai, să vă văd? Butonul roşu, cel mai mare buton, a stat apoi neatins timp de 50 de ani în timpul războiului rece, în vreme ce fraţii şi surorile lui au cucerit lumea. Calculatoare sau aparate de tăiat părul din nas, excavatoare şi cîini cu baterie: toate astea au pe undeva un buton, în multe cazuri atît de inteligent încît omul, demiurgul, mîndria creaţiei, are nevoie de manual de întrebuinţare pentru a şti cum să-l apese. "Demiurg eşti tu şi cu sorâta!" Nu înjură nimeni aşa, deşi ar avea ceva motive. Demiurgia e ocupaţie de mase acum. S-a democratizat. Fiecare om care apasă pe buton e un mic zeu care schimbă cursul lucrurilor. Ăsta e un punct de vedere; altul zice că de fapt butonul e la putere acum: sclavii sîntem noi, născuţi să-l apăsăm şi să-l multiplicam. Scrie în Biblie, dacă nu credeţi. N-aveţi în casă? E pe net, la cîteva taste distanţă. Eu nu ştiu ce tabără să aleg: stăpîn sau sclav? Soţia mea spune că sînt dependent de obiecte din astea, cu sistem de operare. Prietenii ar vrea să-mi dezgroape faţa din ecranul de la telefon. Dacă Nichita închipuia o spălare cu pietre, cred că generaţia mea a ajuns să facă duş cu taste, rotiţe şi ecrane tactile. Sîntem curaţi şi proaspeţi şi legaţi în reţea: în capul nostru nu e nici o idee mai veche de cinci minute. Auto-update: ăsta e noul nume al arderii Bibliotecii din Alexandria. Vă scriu cu cîteva zile înainte să plec la un congres mondial al butoanelor, undeva în America. E şi ăsta un hagialîc: să iei lumina de la Gates şi să te îmbăiezi în Wi-Max (wi-fi, dar un pic mai faraonic), să apeşi, să apeşi, să apeşi şi să vezi ce se întîmplă, la toate standurile, pe toate aparatele. Raiul musulmanilor cu cele 40 de fecioare mi se pare o plictiseală cumplită în comparaţie cu asta. Şi nici nu trebuie să mori în prealabil! De la începutul iernii face furori în State o carte cu titlul Dragostea şi sexul cu roboţi, scrisă de un britanic pe nume David Levy. El argumentează că roboţii umanoizi vor ajunge atît de inteligenţi încît nu vor mai putea fi deosebiţi de oameni. Cu marele avantaj că ei îi vor iubi şi pe proprietarii urîţi... Iar ei îşi vor găsi fericirea într-o relaţie pe care societatea le-o refuză acum. Ba nu le-o refuză deloc, nu ştiu ce descoperire mai e asta! Cine nu-şi iubeşte computerul mai mult ca maşina? Cine mai poate pleca în vacanţă fără telefon? Şi nu, nu pentru că ne cere serviciul sau ne obligă grija pentru cei de acasă. E mai mult de atît: aceste maşinării ne ţin companie. Sînt, ele însele, lîngă noi. Ne dau sentimentul (îngrozitor pentru unii) că singurătatea a fost eradicată, la fel ca malaria. Stau în buzunar ca un fetus pe care mintea noastră l-a conceput, aşa, de una singură. Sfînta Fecioară e fiecare fată cu telefon roz în etui de piele neagră. Cu cine se poartă mai frumos decît cu el? Cui îi mai face toate poftele, abonament, încărcător, şters de fard cu pielea de căprioară? Aşa că eu zic că sexul cu butoanele există deja, doar că nu e consumat în formă fizică... Şi poate şi de aceea relaţia, aşa platonică cum e, e mai frumoasă decît una cu un om. Vedeţi dumneavoastră, marea atracţie a unei taste vine din lipsa ei de nuanţe. Apeşi şi se întîmplă ceva. Ceva în întregime (OK, cu excepţia unei erori de sistem) predictibil. Cunoscut. Aşteptat. Off/On: aşa ar trebui să fie viaţa. Fără escape.
