Aparenţele păcii

Rezoluţia 1701 a Consiliului de Securitate ONU include dezarmarea miliţiilor Hezbollah ca una dintre principalele condiţii pentru ca armistiţiul acceptat de Liban şi de Israel să devină o pace. A fost unul din punctele centrale ale tratativelor pentru mandatul forţelor internaţionale care se pregătesc să vegheze la respectarea rezoluţiei. Deocamdată, în aşteptarea căştilor albastre, armata israeliană nu s-a retras din sudul Libanului. Grijuliu cu aparenţele echidistante, secretarul general ONU a cerut Israelului ridicarea blocadei maritime şi terestre, iar conducerii Hezbollah - eliberarea celor doi militari evrei luaţi prizonieri la începutul conflictului. "În Liban trebuie să existe - aşa cum am fost de acord cu toţii - o singură lege, o singură autoritate, o singură armată", a spus Kofi Annan în etapa Beirut a vizitei sale. Dar FINUL - structura ONU alcătuită probabil din 15.000 de oameni - nu are mandat pentru a executa acest "trebuie". Pentru a face faţă reticenţelor guvernelor europene s-a precizat în ce condiţii li se va permite militarilor FINUL să angajeze forţa: este admisă folosirea oricăror mijloace pentru apărare. Nici vorbă de dezarmarea Hezbollah, în discuţiile preliminare considerată a fi una din condiţiile necesare ale armistiţiului. Armata libaneză nu are puterea de a pune în aplicare un astfel de plan. Iar declaraţiile şeicului Nasrallah, conducătorul luptătorilor şiiţi, sînt presărate cu atîţia "dacă", încît acoperă aproape toate situaţiile posibile: "Atîta timp cît armata Israelului este în Libanul de Sud, Hezbollah are dreptul să reziste şi, dacă pînă acum a dovedit o anumită rezervă şi toleranţă, îşi rezervă dreptul de a reacţiona cînd va fi cazul". El a explicat că, în sudul Libanului, Hezbollah îşi va arăta în public armele doar cu prilejul înmormîntărilor. "Politica noastră va evita etalarea armelor. Dacă armata libaneză va observa un om înarmat este dreptul ei să confişte arma." Atît despre dezarmare: nu vom arăta ceea ce s-a hotărît că nu trebuie văzut, dar care poate fi folosit cînd noi apreciem că aşa trebuie. Hezbollah învinge la puncte pe terenul reconstrucţiei: bătălia se duce acum pentru conducerea Libanului. Guvernul oficial este în aşteptarea ajutoarelor internaţionale care vin într-un ritm lent, în timp ce Hezbollah organizează clinici unde se oferă asistenţă medicală de urgenţă, distribuie hrană şi medicamente şi, în prezenţa camerelor de luat vederi, cîte 12.000 de dolari tuturor celor ce pot demonstra că locuinţa lor a fost distrusă. Se presupune că banii vin din Iran, ţară care, alături de Siria, a susţinut şi a contribuit la lupta armată. Este de presupus că aceste acţiuni vor aduce Hezbollah-ului politic o influenţă sporită în Guvern. După ce a clamat şi a sărbătorit victoria, şeicul Nasrallah afirmă că n-ar fi ordonat capturarea celor doi soldaţi israelieni, dacă ar fi ştiut că aşa vor începe cele 34 de zile de război, antrenînd atîtea distrugeri. Nu e doar un tribut plătit convenienţelor, ci şi un răspuns la adresa vocilor din Liban care pun la îndoială iniţiativele strategice ale lui Nasrallah, supunerea faţă de ayatolahul iranian Ali Khamenei; e o replică în dialogul cu partizanii proiectului de pace elaborat de prim-ministrul libanez Siniora (Proiect pentru pace / Project for Peace), considerat de ei mai promiţător decît planul iranian (Proiectul sfidării / Project of Defiance). Coaliţia condusă de dl Siniora propune un teritoriu al păcii în inima unei regiuni turbulente. Celălalt proiect consideră Libanul un fel de linia întîi a frontului care desparte civilizaţia islamică de cea a păgînilor, reprezentată de americani. Susţinătorii din afară ai conflictului - Siria şi Iranul - ar vrea ca lupta să continue: "Fiecare generaţie de arabi urăşte Israelul mai mult decît cea precedentă" - a spus după încheierea armistiţiului preşedintele Siriei, Assad. Chiar dacă nu este integral adevărat, ura este adversarul căruia forţele ONU - cu o certă dominantă europeană - sînt chemate să-i facă faţă. Precedentele nu inspiră optimism. În 1992, în Somalia, în 1995, la Srebrenica, în 2000 în Liban, forţele internaţionale s-au retras de îndată ce au simţit că ura este mai puternică decît mandatul lor. Forţele de menţinere a păcii sînt trimise în focarele de conflict cu speranţa că pacea se va instaura de la sine, în absenţa războiului. Pînă la un punct aşa şi este: în urmă cu două săptămîni, pe locurile unde călătoreşte Kofi Annan, în Liban şi Israel, zburau avioane, cădeau bombe şi rachete. Dacă acalmia e doar aparentă, liniştea aceasta seamănă mai mult cu pacea decît cu războiul.