Amestecate. Din jurnal

* După articolul meu de săptămîna trecută, în care citam ample pasaje dintr-o conversaţie a lui Socrate despre acea specie de lider pe care credem că am descoperit-o noi şi o numim "manager", maestrul Cosaşu îmi spune că, dacă ceva ce se petrece în jurul nostru nu există în Shakespeare sau în Balzac înseamnă că nu i-am citit cu atenţie. Satisfacţia imensă cu care unii ca noi descoperă că nimic din ceea ce se întîmplă nu este cu adevărat nou, că toate problemele omului de azi, absolut toate, fără rest, se găsesc în Shakespeare sau în Balzac - după vorba maestrului - sau şi mai departe, la antici, după opinia mea, nu e de bun augur. Ar fi trebuit să ne deprime o asemenea descoperire. Să devenim mizantropi - pentru că fiinţa umană e plictisitoare şi redundantă - sau pesimişti - pentru că o istorie atît de îndelungată şi de luxuriantă a unei fiinţe atît de limitate nu are sens - sau chiar nihilişti. Dar, nu. Nouă ne place. Ne produce o imensă bucurie să constatăm că nimic nu e nou sub soare, să identificăm personajul literar, situaţia epică sau gîndul deja formulat de secole pentru orice se petrece acum lîngă noi. Ah, să te uiţi la dl Tăriceanu şi să poţi evoca vreun personaj din Shakespeare, să iei o vorbă a dlui Boc şi să o pui în umbra unui mare gînd socratic sau să poţi anticipa, cu referinţa bibliografică de rigoare, cum se termină cîte o înfruntare de pe scena zilei - ce satisfacţie! Să constaţi că nimic nu-i nou şi că nici măcar această constatare nu e nouă, vezi Biblia, Eminescu şi varii alte surse. Ciudată satisfacţie! * De ceva vreme mă preocupă tema trădării. Pot identifica precis momentul în care am început să mă gîndesc, serios şi repetat, la trădare. Acum puţine luni, urmăream cu pasiune ardentă, ca oricare, politica. Am asistat, astfel, la marea greşeală politică a dlui Tăriceanu, eliminarea PD din Guvern. Atunci, PD a început să acuze PNL de trădare. Că a trădat programul Alianţei D.A., că a trădat electoratul, că a trădat parteneriate şi principii. Mi-am adus aminte de o frază a lui T.S. Eliot: "Ultima mare tentaţie este cea mai mare trădare: să faci fapte bune din motive greşite". Nu mai ştiu unde am citit asta, dar mi-a rămas în cap. M-a urmărit şi m-a predispus să urmăresc atent argumentele PD. Apărarea celor de la PNL a fost palidă, faţă de virulenţa acuzei. Poate că au conştiinţa culpei. Oricum, reţin că o mare trădare este întotdeauna tentantă. E greu să te lupţi cu ea, e greu să rezişti tentaţiei de a trăda. Nu pot să nu mă gîndesc, în context, la irepresibila atracţie intelectuală pe care figura lui Iuda Iscariotul, murind ca un martir pentru că a trebuit să trădeze ca semn al fidelităţii supreme faţă de Învăţător, a exercitat-o asupra intelectualilor din toate vremurile. Omul flirtează cu trădarea şi are, adesea, voluptatea de a o săruta pe buze cînd nu-l vede nimeni. Plăcerea acestui sărut, vinovată dar acaparatoare, tulbură rasa mea. * Excelent reportaj în The New York Times (28 mai). Sergentul David Safstrom este un bun american. Se află pentru a treia oară în Irak şi execută misiuni de luptă în Bagdad. În 2003 a fost la Mosul şi se simţea extraordinar. Simţea că transformă oraşul într-un loc mai bun. Nu existau violenţe sectare, Saddam căzuse, iar americanii urmăreau pe cei răi. Era un sentiment extraordinar. Dar acum simte cu totul altceva. Totul s-a schimbat în februarie, cînd camarazii săi au ucis un om care pregătea la marginea drumului o bombă. Au găsit asupra cadavrului acte din care rezulta că este militar al armatei irakiene. Şi atunci sergentul Safstrom s-a gîndit: "Ce Dumnezeu căutăm noi aici? Noi îi ajutăm pe cei care vor să ne omoare. Ziua îi antrenăm şi îi înarmăm noi, iar noaptea vin împotriva noastră". Alta. Pe 29 februarie, una dintre unităţile Delta au acţionat în zona Al Sadr ca urmare a unor informaţii din interiorul gherilelor irakiene. Au găsit acolo baricade şi s-a deschis focul. A urmat un schimb de focuri de mai bine de două ore - război în toată regula. Sergentul O’Flarity a participat direct la acţiune din Humvee-ul său, pe care l-a condus pe străzi abandonate, printre puncte de control ale armatei şi poliţiei irakiene, părăsite în grabă. La un moment dat, s-a tras intens asupra vehiculului său, dar, slavă Domnului, gloanţele nu au putut penetra blindajul. El a ripostat. În total, se pare că americanii au înfruntat un grup de 60 de insurgenţi. La sfîrşit, printre cadavrele irakienilor, au fost identificate cel puţin două aparţinînd forţelor irakiene antrenate de americani. Sergentul Griffin, şi el membru al trupelor Delta, a salvat vieţile a zeci de camarazi, cînd a decis oprirea convoiului pe care îl conducea după ce a sesizat, prin binoclu, la marginea drumului, ceva bine camuflat. Era o imensă încărcătură de explozibil care îi aştepta. Partea deprimantă era că această bombă amorsată se afla la doar cîţiva paşi de un punct de observare irakian inexplicabil părăsit la acel moment. Irakienii nu au putut explica deloc americanilor cum de bomba se afla camuflată şi amorsată la cîţiva paşi de punctul de control şi cum de soldaţii irakieni nu erau acolo unde ar fi trebuit să fie. Asemenea poveşti sînt tot mai des raportate de soldaţii americani al căror moral, din cîte se pare, scade... * Unde trebuie să se oprească loialitatea, dacă trebuie să se oprească undeva? Cînd intră în coliziune cu o loialitate şi mai puternică, ar spune mulţi. Atunci, nu e vorba despre trădare, căci abandonezi pentru a fi totuşi loial. Sau cînd loialitatea se întoarce împotriva ta. Sîntem în aceeaşi situaţie, căci astfel loialitatea faţă de tine însuţi, care se prezumă că e normal să fie cea mai puternică, se cere păstrată. Acesta este, de regulă, alibiul moral al trădătorului. Mă gîndesc dacă putem extinde analiza aceasta în politică şi îmi dau seama că nu. Dacă valorile supreme ale politicii sînt compromisul, adaptabilitatea şi inteligenţa flexibilă, atunci e imposibil să vorbeşti despre trădare, căci binomul loialitate-trădare face parte din categoria grea a eticii, acolo unde politica nu are acces. În general, ducerea categoriilor moralei în politică e foarte periculoasă. Pe cît de tentantă (ştiu ce spun, căci eu însumi cad adesea pradă acestei tentaţii), pe atît de incorectă. Politicienii sînt oameni amorali pe care noi, ceilalţi, nu trebuie să îi lăsăm să devină imorali. Atîta doar.