Am stat la coadă în America

Dimineaţa, la ora şapte, pe Strada Cinci din New York, sînt doar oamenii cu care America nu se mîndreşte. Nu-s bărbieriţi cu ultimul model de lamă Gilette, n-au în buzunar cheile de la Ford-ul hibrid de anul ăsta, n-au pe ei cămaşa cu dungile maro şi albastru ale toamnei. De fapt, n-au nimic deosebit, nici măcar noroc. Plan detaliu aici: o pereche de mîini cu degete lungi masează genunchii, unul cîte unul. Încet, ca şi cum ar avea toată ziua pentru asta. Mişcările sînt de virtuoz - pare că ar cînta la ligamente, ca la pian. Plan larg: omul stă în fund sprijinit de o clădire care se termină undeva mai sus, la vreo sută de etaje deasupra lui şi încă vreo cîteva mii de ani după, pe scara istorică. E negru şi e homeless, însă nu-i nimic trist în asta. E doar o parte din America - partea aceea care spune că libertatea e absolută aici. Ai dreptul să fii preşedinte. Ai dreptul să fii un ratat perfect. Ai dreptul să stai pe stradă sau în penthouse. Guvernul nu se opune. De fapt, Guvernul n-are nici o legătură cu fericirea ta, că nu ţi-a promis-o. Ai dreptul la ea, nimeni n-are nici o obligaţie să ţi-o ofere. În căutarea fericirii m-am aşezat şi eu la coadă sîmbăta trecută. Pe Strada Cinci, la capăt, cum începe Central Park, la magazinul Apple. Înăuntru, fericirea în doze mici, plate şi lucioase: telefoane iPhone, iPod-uri Touch. Chestii, butoane, trăiri. Un mic amănunt aici, încă un plan detaliu. Magazinul e la subsol, iar deasupra lui e o fîntînă arteziană. Dedesubt, exact sub ea, se afla standurile minimalist desenate, cu ultimele iPod-uri, conectate la căşti, cu filme şi muzică pe ele, mă rog, tot tacîmul sau, cum ar zice tex-mex americanii, the whole tamale. Închipuiţi-vă aici, în decorul zen al celui mai central magazin din lume, al celui mai superior, mai important, mai zguduitor, ei bine, închipuiţi-vă două găleţi cu ceva apă murdară în ele. Puse pe podeaua albă desenată sigur de un arhitect scump, puse acolo să pice în ele. Să pice de sus, din tavan, adică din fîntîna arteziană al cărei (pardon, scuzaţi) fund era spart. O clipă m-am gîndit să sun la consulatul României: sigur soluţia asta cu găleţile, pe care o ştiam din copilărie, de la mine din bloc, sigur era pe undeva înregistrată ca patent naţional! Sau măcar să trimitem o echipă de filmare, să imortalizeze momentul, pentru un uz ulterior, cînd ne mai apucă depresia balcanică a nerealizării ca neam. Evident, m-am gîndit la asta cinci secunde, după care m-am reaşezat frumos la coadă, disciplinat, cum ştiu din copilărie. Îmi lipsea ceva - a, da, sacoşa! - şi aveam ceva în plus: cardul. Pe vremuri, la Galeria Modei, aş fi strîns în mînă bancnota de 100, pregătită pentru primul stilou chinezesc din viaţa mea. Acum eram cu cardul, gata să vărs cîteva sute de dolari pe ultima şmecherie cu care Occidentul a cîştigat războiul tehnologic împotriva firmei Tehnoton Iaşi, ultimul mare producător de casetofoane din România. Am ieşit de acolo cu un iPod. Al treilea, cred, din viaţa mea (nici unul folosit pînă acum în mod serios!). Fericit că-s în rînd cu lumea? Nu neapărat. Însă conştient c-am atins maximum de înregimentare, de care nici un partid şi nici o şedinţă n-au fost capabili să se apropie în adolescenţa mea din anii ’80. Înregimentarea aceea de calitate, rezistentă, care vine dinăuntru, pentru că vrei să fii la fel cu toţi ceilalţi, din tot sufletul! Aceea în care nu-ţi trebuie nimic diferit de tot ce găseşti pe Strada Cinci. Nimic pe care să nu scrie ceva, un nume. Un nume de pe lista scurtă, zisă şi (dar cine-şi mai aminteşte) nomenclatură. Nimeni nu-şi mai aminteşte, fireşte. Numele sînt brand-uri azi, înainte de a fi firme. Şi oricum, înainte de a fi oameni. De fapt, sîntem nişte nord-coreeni ai marketingului. Aici ne-a adus Kim-Jong-Jobs. Vrem butoanele lui, nu ştiu de ce. Nu pentru că folosesc în mod practic la ceva. Ci pentru că folosesc în mod metafizic la nimic. Acum cîteva zile, cineva se plîngea că invazia iPod-urilor a izgonit din viaţa oamenilor ceva cu adevărat important: liniştea. Tot ce se poate. Eu ştiu doar c-am stat la coadă la New York, la 20 de ani după coada de la pîine din Piaţa Pantelimon. Pentru cine întreabă, asta se numeşte progres.