Am observat că Dennis Man nu știe să paseze în timpul jocului, dar știe să plîngă după aceea. E un fenomen reprezentativ?
Omul e exponentul unei rătăciri colective. Fenomenul e particular acestei echipe cu nume fără sens, FCSB, o sumă de litere care nu înseamnă nimic, de unde poate și demersul ei amețit. Man, ca orice copil mare, plînge pentru că nu înțelege. Nu înțelege cum ieri era în ceafa rivalei CFR și azi, în ciuda poticnelilor celor din Cluj, o vede iar departe, în zare. Nu înțelege cum o echipă prăbușită ca Dinamo, condamnată de ani de zile la subsolul campionatului, îi poate ține în loc pe el și ai lui. Și mai ales nu pricepe cum poate valora în gura patronului zeci de milioane și pe teren cîteodată nici cît o ceapă degerată. Man plînge poate și pentru că nu prinde ideea acestui club în care orice se poate întîmpla oricînd, oricui, în orice zi. Nu se prinde că ăsta e prețul pentru prețul lui supraevaluat. Pentru salariul lui de top, deși el și ai lui au ratat toate obiectivele importante ale ultimilor ani. Echipa asta e hatîrul unui om și visul lui alambicat. El, Man, nu există decît în măsura în care Becali îl visează o marfă de lux. Restul nu contează. E în același timp răsfățat cu bani și lăsat de izbeliște fotbalistic. Ar vrea, mă gîndesc, să ia titluri și să își ia zborul, dar e blocat aici între sentințele patronului, de la „va fi cel mai bun din lume“ azi la „nu va ajunge niciodată nimic“ mîine. Blocat în umorile unui om care și-a inventat o lume plină de prizonieri în lanțuri de aur. De plîns, da. Cînd nu e și puțin de rîs.
