Am înnebunit cu toţii
Două cărţi apărute în America în 2007 vorbesc despre un fenomen îngrijorător*. Stări sau trăsături precum tristeţea, melancolia, timiditatea, ruşinea, uşoara anxietate, enervarea trecătoare şi obişnuită au devenit, în ultimii 25-30 de ani, patologii şi se tratează cu medicamente. Totul a pornit, pare-se, de la modificarea, în 1980, a bibliei psihiatrilor occidentali, The Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders . În spatele uşilor închise, cei mai importanţi medici psihiatri ai Americii s-au reunit în a doua jumătate a anilor â70 şi au decis modificarea acestui manual, care a devenit, peste noapte, dintr-o broşură, un tom de peste 500 de pagini. Mulţi cunoscători consideră că manualul însuşi a luat-o razna. Din cîte văd, există o critică tot mai consistentă din partea experţilor la adresa multor patologii cuprinse în acest manual, care creşte fără oprire. Există descripţii foarte vagi ale simptomelor unor boli mai degrabă inventate în ton cu Zeitgeist-ul şi tot mai puţine argumente pentru care o anumită condiţie psihică trebuie considerată patologică. Cu alte cuvinte, tot mai multe etichetări şi tot mai puţine explicaţii. Cauzele acestei inflaţii necontrolate de psihopatologii merită investigate. Ce s-a întîmplat cu noi? Cum de ceea ce era doar un temperament introvert acum 50 de ani a ajuns, astăzi, să fie o afecţiune denumită avoidant personality disorder? Conspiraţioniştii vor vedea, cred, semne clare ale acţiunii concertate a marilor concerne de medicamente, dacă nu chiar vreo ocultă mondială care domină întreaga planetă prin abila manipulare a transformării civilizaţiei într-un uriaş ospiciu. Dincolo de problemele din stricta specialitate şi pe care nu le abordez din motive evidente - nu am nici o pregătire în domeniul psihiatriei - apare o chestiune cu detentă mai amplă la care, cred, trebuie să reflectăm cu toţii. Există un model social al fericirii şi al pozitivităţii radicale care se impune tot mai tare, cu vigoare de normă. Orice nu mărturiseşte fericirea şi buna dispoziţie este nu numai eşec, ci, iată, şi patologie. Merită să reflectăm, chiar şi pe scurt, la sursele acestei fericiri impuse. De unde vine? Mai exact, de unde ne vine? Schiţez, rapid, două explicaţii posibile. Prima ar fi că sporirea în ritm uluitor a confortului vieţii de zi cu zi a occidentalului induce sentimentul că utopia se realizează. Mai exact, trăind din ce în ce mai bine şi din ce în ce mai mult - situaţia aceasta e evidentă în Occidentul postbelic - oamenilor li se pare natural să fie şi din ce în ce mai fericiţi. Tot ceea ce este, în general, perceput ca fiind antinomic fericirii, bucuriei perpetue, este ostracizat. Astfel, într-o lume în care nimic din condiţiile materiale ale fericirii nu lipseşte, apare ca fiind anormal individul care nu reacţionează prin a fi fericit. A doua explicaţie, legată de prima, vine din îndrăgostirea (adică anihilarea oricărei tresăriri critice) generaţiilor intelectuale postmarxiste de teoria alienării. La Marx şi la urmaşii săi, tot mai mulţi pe măsură ce realitatea desemnată de capitalism, democraţie pluripartidă şi stat de drept devine tot mai victorioasă (ce paradox!), alienarea este efectul devastator al capitalismului asupra omului. Nu voi detalia sensurile şi mecanismele alienării la Marx, mai ales din motive de spaţiu. Dar trebuie subliniat că teoria alienării, înstrăinarea omului de propria esenţă, imposibilitatea autorealizării pentru că, în capitalism, orice acţiune încetează să mai fie "pentru sine" ceea ce este "în sine" (de aici, ruptura care alienează), este una dintre cele mai preţioase şi mai voluptuos asumate moşteniri ale marxismului. Ei bine, lupta împotriva alienării a devenit o luptă cu capitalismul, căci sfîrşitul alienării înseamnă trezirea proletariatului la acea conştiinţă de sine care îl va pune, imediat, în stare revoluţionară pentru a aduce paradisul comunist pe lume. Sigur, lupta cu alienarea este o luptă împotriva efectului, şi nu a cauzei. Dar o asemenea gîndire este inacceptabilă pentru marxiştii de toate epocile, căci capitalismul, duşmanul de moarte, este atît de rău, încît esenţa sa se regăseşte în toate efectele sale. Aşadar, luptînd cu unul dintre efectele sale, lupţi cu capitalismul. Dacă orice în afara fericirii este alienare, atunci orice în afara fericirii este capitalism. În fond, diferenţa dintre capitalism şi comunism este aceea că primul promite condiţiile ca fiecare să-şi poată căuta şi, eventual, găsi fericirea, în vreme ce al doilea promite fericirea însăşi. În capitalism, e perfect normal să ratezi fericirea. În comunism, e imposibil. De aceea, revolta reparatorilor de suflete contemporane împotriva nefericirii în orice formă de manifestare a ei este transpunerea revoltei intelectualilor de stînga împotriva capitalismului care are marea problemă de a face fericirea imposibilă pentru că alienează. Mi se pare că invazia de medicamente şi lungirea pînă la absurd a listei de boli/anomalii ale minţii sau sufletului nu este nicidecum o victorie a capitalismului ci, mai curînd, o victorie împotriva sa. Este parte a victoriei culturale a stîngii, căci, aşa după cum spunea cineva acum mai bine de un deceniu, sfîrşitul războiului rece a consacrat victoria dreptei, din punct de vedere economic, a stîngii, din punct de vedere cultural şi a centrului, din punct de vedere politic. * Shyness: How Normal Behavior Became a Sickness de Christopher Lane, apărută la Yale University Press, şi The Loss of Sadness: How Psychiatry Transformed Normal Sorrow into Depressive Disorder de Allan Horwitz şi Jerome Wakefield, apărută la Oxford University Press. În această lună, va apărea şi o a treia carte care atinge subiectul: Against Happiness: In Praise of Melancholy de Eric Wilson, la Farrar, Straus & Giroux.
