Am ieşit deja din UE şi trebuie să mai intrăm o dată. Cu cine?
Privesc bălmăjeala generală din politica și presa noastră cu privire la starea Uniunii Europene. Oricum, interesul presei noastre pentru subiect este foarte scăzut. La noi, 80% din știri, dezbateri și politică este despre DNA, ani de pușcărie și Codul Penal. Atît. Prins într-o voluptate penală stupefiantă, poporul, cu tot cu politicienii lui, nu mai are timp pentru Europa, care, neică, e departe și să-și vază de treaba ei! Se aduce vorba despre Europa exclusiv în cadrul delirului nostru cu obsesie penitenciară: unii zic că dacă pățește ceva DNA, am ieșit din Europa, alții zic că, tocmai din cauza DNA, nu sîntem în Europa. Doar că Europa, așa cum o știu și unii, și alții, nu mai există. Și mă întreb de ce în România, țara tuturor sincerităților și a spusului cu mîna pe inimă, țara cu cea mai largă libertate de exprimare din cîte cunosc, nu spune nimeni că, de fapt, noi nu mai sîntem în Uniunea Europeană. Pentru că Uniunea Europeană la care noi am aderat acum un deceniu nu mai există.
Sub ochii noștri, se clădește o nouă Uniune Europeană. Doar că ochii noștri, ocupați pînă la explozie oftalmică să citească în toate nuanțele Codul Penal, decizii ale CCR, rechizitorii și sentințe penale, nu văd. Așa se face că, deși totul se petrece sub ochii noștri, Uniunea Europeană cea nouă se clădește fără noi. Cînd Uniunea se gîndește cum să se reașeze, noi sîntem plecați cu altă treabă. Așa se face că sîntem în afara acestei noi Uniuni. Prin urmare, va trebui să intrăm în ea curînd, cînd se va constitui. După zece ani de la aderarea la UE, România trebuie să facă efortul să mai adere încă o dată, la noua UE.
Dacă imediat după referendumul britanic din 2016 apăruse o anumită stare de confuzie – semn că nici liderii fideli liniei de la Bruxelles nu prea înțelegeau ce li se întîmplă –, acum perspectivele și opțiunile s-au clarificat. Paradoxal, semnul clarificării opțiunilor este dat de ambiguitatea voită, atent negociată, a unui document în care mai toți observatorii așteaptă să citească viitorul Uniunii. Este vorba de textul unei declarații solemne pe care cei 27 de membri UE o vor semna la Roma peste cîteva zile, cu ocazia aniversării Tratatului de instituire a Comunității Economice Europene. Textul va fi cît se poate de inexpresiv și va livra mai degrabă lozinci acomodante decît direcții de acțiune. Faptul că așa arată un text care poate strînge toate cele 27 de semnături spune ceva important despre ceea ce au în comun, astăzi, membrii UE. În realitate, textul acesta „apă de ploaie“ indică o reușită serioasă. După îndelungi agitații generate de decizia britanicilor de a ieși din UE, Germania a reușit, cum se spune în fotbal, să pună mingea jos. Mingea nu mai sare incontrolabil în toate părțile, generînd haos și mișcări care mai de care mai caraghioase ale jucătorilor. Acum, în sfîrșit, mingea se pasează, organizat, de la unul la altul, chiar dacă vreun jucător sau altul șutează decisiv în loc să paseze, sau pasează în loc să șuteze. Asta se cheamă că, la insistența germană, Europa a intrat într-o perioadă de reflecție. Cu alegeri în marile țări europene, declanșarea formală a Brexitului și acomodarea cu excentrica administrație de la Washington, 2017 va fi un an de reflecție, fără schimbări. Ar fi imprudent să anunți demolări și refondări cu cîteva luni înaintea alegerilor din Franța și Germania. Iar rezultatul alegerilor din Olanda dovedește că amînarea placidă a anunțării marilor decizii privitoare la viitorul design al Uniunii pentru 2018 este o decizie înțeleaptă. Față cu tot mai puternicii ei inamici politici, Uniunea Europeană trebuie să fie, înainte orice, calmă. Lasă-i pe ei să se agite…
Totuși, direcția în care merge această reflecție este ușor de anticipat pentru că, funcțional, o altă direcție nu poate exista. Pe cei care vor o integrare crescîndă nu-i poți împiedica să o realizeze, după cum pe cei care vor oprirea procesului integraționist la stadiul actual nu-i poți forța să vrea mai mult. Așadar, în cadrul actualei Uniuni se va constitui o alta, și mai integrată, și mai hotărîtă, și mai articulată, formată din cei care vor asta, fără să-i oblige pe cei care nu vor la ceva împotriva voinței lor. Denumirea acestui proces și conceptul său, comunicarea sa publică și acomodarea sa în cadrul actualelor tratate constitutive rămîne să fi stabilite, desigur. Dar apariția sa este inevitabilă. De altfel, Super-Uniunea Europeană din interiorul Uniunii Europene exista și pînă acum – era zona euro. De acum înainte, va fi încă și mai vizibilă, mai bine conturată politic și mai integrată strategic.
Vechea Uniune, largă și tot mai slăbită de divergențele dintre prea mulții ei membri, va fi lăsată în pace, să devină inutilă și desuetă. Sigur că nimeni nu va umbla la Tratatele actuale – toată lumea este de acord că asta ar însemna deschiderea unui drum incontrolabil, despre care nimeni nu știe unde duce. Însă aceste tratate vor fi, încet-încet, abandonate de cei mai inimoși membri ai lor. Actualul cadru al UE va rămîne ca un oraș părăsit – instituții rămase în picioare, de nimeni dărîmate, dar părăsite. Ruine bine întreținute, de toți respectate. Iar locuitorii acestor foste edificii se vor muta, civilizat, spre altele pe care le proiectează chiar acum. În acest sens, Uniunea Europeană așa cum o știm noi nu mai există; lumea se mută, deja, din ea. Și tot în acest sens, noi nu mai sîntem membri ai UE.
Nucleul noii Uniuni Europene se regrupează și va reclădi, la început în interiorul actualelor tratate, apoi în afara lor, dar niciodată împotriva lor, o nouă Uniune. La început, vor întreba: „Cine vrea să meargă cu noi?“ România, nu mă îndoiesc, o să strige imediat, din toți bojocii: „Prezent! Ia-mă, nu mă lăsa! Fac ce vrei, numai să nu mă lași!“ Apoi, pe noi, ăștia care vom vrea, o să ne întrebe: „Dar puteți?“ Noi o să zicem iarăși, cu pieptul bombat de atîta europenitate: „Sigur. Sîntem gata!“, sperînd în sinea noastră că va merge exact ca acum zece ani. Cînd nu eram gata, dar minunea s-a întîmplat, dovedind a mia oară cîtă dreptate avea P.P. Carp cînd observa norocul istoric al românilor. Însă, de data asta, este foarte posibil să nu mai meargă ca acum zece ani…
În 2007, UE era foarte încrezătoare în ea însăși și foarte fericită să crească. Acum, nu mai e așa. În plus, decidenții politicii externe europene a țării, în condițiile cu mult mai dificile ale lui 2017, sînt lamentabili. În aceste vremuri foarte complicate, România iese pe teren cu următorul lot reprezantiv: Iohannis – Grindeanu – Meleșcanu – Birchall, dublați de Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu ca lideri politici ai coaliției larg majoritare din spatele Guvernului. Mă ia amețeala și vreau, repede, ceva tare de băut…
Foto: wikimedia commons
