Alegeri și dileme

No, acum, că m-am băgat în competiţia pentru Parlamentul European, trebuie să răspund la tot omul, că doar e evident că am planuri de îmbogăţire din banul public.

E drept că am început bine, explicînd destul de clar de ce am intrat în beleaua asta şi ce am de gînd să fac, dar nu toată lumea se chinuie cu cititul, că doar avem televiziuni de ştiri.

Prima întrebare a fost: ce caut eu pe listele de români verzi, cînd toată lumea ştie că eu sînt ţigan?

Am zis să fiu băiat finuţ, să nu o rog pe mama să îi răspundă, că e aprigă la gură, să nu mă leg de faptul că omul care m-a întrebat trăieşte în afara României de mulţi ani, că scrie într-o română de-o face pe tanti Viorica să pară o lumină, că nu are nici un fel de calificare care să justifice dorinţa lui de a participa la europarlamentare şi că, probabil, împărtăşim o bună parte a genelor româneşti mai colorate. Dar sînt pro-diversitate, aşa că şi prostovanii, indiferent de etnie, au dreptul să aibă reprezentantul lor pe liste.

A doua problemă a fost gura mea cam slobodă. Trebuie, spune publicul, pentru a satisface poporul mult iubitor de limbaj elevat de tip Dăncilă sau Nicolicea, să mă transform în reîncarnarea modernă a lui Titulescu. Apoi, că am nevoie de o strategie bună şi inovatoare, care să mobilizeze publicul.

Abia aici am început să fiu fericit. Am făcut rapid cîteva scenarii serioase – aşa încît să satisfac nevoia de „scorţoşenie“ a tuturor.

Lebăda Neagră pentru Europa! Asta a fost prima idee.

Dovedeşte că sînt cult în cap – l-am citit pe Taleb şi am văzut filmul cu Natalie Portman pînă la capăt fără să îmi tai venele cu sînge albastru – și că sînt iubitor de lebede, lucru care cîștigă puncte la o parte din populație care a crezut tîmpenia aia cu lebedele vieneze.

Problema e că s-ar putea ca lumea să vrea să dovedesc că sînt balerin şi, oricît de mare ar fi ambiţia mea de a ajunge la Hollywood în iegări negri, nu dansez. Mai degrabă învăţ cum se trage de o ciorbă o oră, dar aşa, cu sentiment, cu angoasă sau cu sictir. În cel mai bun caz, îl inspir pe Cătălin Mitulescu (nume perfect pentru politică), că doar sîntem prieteni şi ajung şi eu pe la Cannes. Tot e mai bine decît nimic.

Că tot mă gîndii la nume, zisăi să încerc cu numele cel procopsit. Nu de alta, dar Salam are zeci de milioane de vizualizări pe Facebook. De ce ar fi Ciolan mai rău? Ciolan e numele meu, ceea ce mă face predestinat pentru politică!

Un Ciolan pentru progres! Cu Ciolanul în Europa! Avem valoare, avem Ciolan! Reconstruim Europa pe baze sănătoase – votaţi Ciolanul!

Ciolanul e o chestie tradiţională care depăşeşte barierele etnice în Balcani, fiind apreciat atît în mîncare, cît şi la pupat de moaşte. E bio/eco, deci prinde şi la hipstăreală, şi uşor de reţinut, nu ca Mişcarea România Împreună (e drept, PLUS e mai fain şi mai uşurel de memorat).

Cu Ciolan şi cu fasole facem pace şi love(le)! Pentru cei mai pretenţioşi înlocuim lovele cu consensul, planul de guvernare şi ce mai zice Dragnea pe la televizor.

Dacă e nevoie, face băiatul şi o cîntare cu valoare, senzaţie şi, desigur, dujmani. Războiul Ciolan-Salam ar fi o chestie care ar rupe burtierele la televiziunile serioase de ştiri de la noi.

Totuşi, piticul raţional din cap zice că nici asta nu merge, e prea exagerată. Deşi, dacă a mers discursul ăla cu onoare, boborul sfînt şi gloria Ieuropei al doamnei Dăncilă, dacă Ciordache a vorbit în numele României în faţa UE şi dacă Andruşcă a fost ministru, nimic nu mai pare imposibil.

Apoi m-am mai gîndit la Dacian, ardeleanul molcom şi cu bun-simţ de care îmi este tare drag şi, oricît m-ar iubi el, dacă ies cu o manea de campanie riscă o apoplexie şi aşa ajung să distrug viitorul naţiunii.

În plus, sînt afon şi, chiar dacă aş da o lovitură bine meritată manelelor, mama sigur ar face infarct. M-am gîndit pentru o secundă că – ce? – mama lui Fuego a supravieţuit şi fiu-său e mai catastrofă, dar a fost un gînd pe care am decis să-l ignor.

O campanie de tip Dan Puric, totuşi, cred că e soluţia! Să încep să vorbesc despre cum vorbeşte Zamolxes prin mine şi cum partea din familia mea care e mai colorată are rădăcini dovedite în România de pe la 1300.

Continuu cu un alt articol în cazul în care mă mai publică cineva.

Foto: Cosmin Bumbuț