Al dracu' , Orban!
Nu credea nici el să reuşească asemenea performanţă: să transforme într-o masă de ipocriţi, de-a valma, jurnalişti şi comentatori politici, lideri de opinie şi politicieni. După ce-a declarat că trei doamne au ajuns femei importante în politică după un stagiu amoros cu şefii lor pe linie de partid, Orban s-a văzut, bietul de el, pus la zid de cine-a avut şi cine n-a avut treabă. A lipsit Asociaţia Muţilor - în rest, societatea civilă (aripa angelică a ei, adicătelea fără sex) s-a ocupat cu prăvălirea în infern a demonului Orban. Iresponsabil, sexist, misogin, politician fără scrupule şi mitocan: omul s-a trezit pe cap cu toate defectele. Şi-n plus, merge şi prin cîrciumi, na! Un singur calificativ a fost rostit cu o anume discreţie: mincinos. Nimeni nu s-a încumetat să-l acuze pe Orban că inventează. Toţi au analizat contextul, intenţia, scopurile ticăloase (să-l scoată în decor pe Stolojan, să-l lovească pe marinar etc.). Faptele n-au fost nici o clipă problema cuiva: s-a culcat sau nu cutare cu cutare? Nu ne interesează pe noi, pare să spună, la unison, establishment-ul. Spre deosebire de puritana Americă, liderii noştri de opinie s-au grăbit să-l înjure p-ăla care a dat pe faţă deranjul. Zău, doamnă Muscă, mă aşteptam la mai mult de la dumneavoastă! La ce anume? Nu ştiu. Poate la sinceritate. Poate la asumarea condiţiei noastre latine. Poate la discuţia cazului, nu a persoanei Orban. Ei bine, nu e permis, că se pedepseşte prin legile Uniunii Europene (care or fi alea...?). În schimb, ni se cere nouă, jurnaliştilor, să ne purtăm ca şi cum ne-am fi învoit pentru week-end de la mănăstire: să nu ne uităm nici în stînga şi nici în dreapta, să nu cercetăm, doar să condamnăm. Nu ştiu dacă Orban are sau nu dreptate. Însă, la fel ca o mie de alţi jurnalişti iubitori de bîrfă şi repede vărsători de cerneală tipografică, ştiu ce poveşti circulă despre oamenii puternici - din politică sau afaceri. Unele sînt inventate de duşmanii lor. Altele se termină cu coabitări pe faţă, dacă nu chiar căsnicii, cînd omul e onest sau de-a dreptul îndrăgostit. Toate survin într-un mediu în care favorurile sexuale contra favoruri de carieră sînt un lucru aproape normal. Cu excepţia multinaţionalelor (care încearcă prin metode de poliţie internă să controleze fenomenul), companiile româneşti sînt împînzite de astfel de poveşti, de la nivelul şefului şi pînă la cel al magazionerului. Lupta cu această realitate se poartă, de cele mai multe ori, prin negarea ei. E un reflex balcanic pe care nu-l mai supunem unei judecăţi de valoare - la fel ca aruncatul gunoiului pe geamul maşinii. E parte din normalitatea noastră - la care, ca element de modernitate, am adăugat cuvinte din dezbaterea politică occidentală, ca să dea frumos în cadru. De formă doar, pentru că n-avem nici măcar proprietatea cuvintelor: discriminare înseamnă, mai întîi de toate, să faci, nu să vorbeşti. Mai sexistă decît vorba e fapta. Mai discriminatorie decît înjurătura e promovarea incompetenţei drăguţe. Mai imorală nu e discuţia despre adulter, ci chiar adulterul în sine. Altminteri, femeile puternice, care ajung departe prin propriile mijloace, n-au de ce să se solidarizeze cu cele care perpetuează un stereotip: acela al secretarei care conduce şi-n cele din urmă moşteneşte compania. Femeile puternice nu se pot solidariza cu imoralitatea, chit că e una pe care societatea o trece cu vederea, cînd n-o admiră de-a dreptul. Femeile puternice se pot supăra pe limbaj şi pe mitocănie, însă tot ele ar trebui să se întrebe de ce puterea (politică sau financiară) corupe în continuare? La Gogu SRL, la PSD (ei, da, hai nu vă faceţi că nu ştiţi!) şi la PD sau PNL. Şi de ce nu e voie să vorbeşti despre asta? Dar eu zic că putem sta liniştiţi: nu urmează nici un proces de tip Clinton, oricîte rochiţe pătate ar scoate Orban pe piaţă. Ele vor ajunge, firesc, la locul lor: la Muzeul de Istorie a României. Secţiunea "Viaţa socială şi moravuri subţiri", interzisă minorilor.
