Adio, Rusia
S-a împlinit un an de cînd Rusia, țara în care m-am născut, a invadat Ucraina. În fiecare dimineață, de 365 de zile încoace, aud știri despre atacuri cu rachete rusești, bombardamente, crime, tortură și violuri. Au fost 365 de zile de rușine și de confuzie, de dorință de a întoarce privirea, dar și de nevoie de a afla ce se întîmplă; 365 de zile în care am văzut cum rușii devin „rusciști”, „orci” sau „putinoizi”. De 365 de zile, simt că denumirea „ruso-americană”, pînă nu demult banală, a devenit o contradicție în termeni.
Pentru cei aflați în situația mea, anumite metode de adaptare la noile circumstanțe sînt mai la îndemînă decît altele. Cărțile rusești încă abundă pe rafturile bibliotecii mele, dar mi-a dispărut orice dorință de a le reciti. Cehov, Nabokov nu pot fi învinuiți pentru agresiunea împotriva Ucrainei; ea însă le-a răpit din farmec și din puterea educativă. Acești autori erau prietenii mei, și la fel erau obiceiurile vechii patrii, precum noaptea de Înviere ortodoxă și filmul Ironia sorții, un clasic din perioada sovietică, difuzat mereu în seara de Anul Nou. E o pierdere pe care o resimt acut, dar poate că e mai bine așa. Mă ajută să mă concentrez asupra prezentului.
Alte schimbări au presupus un examen de conștiință mai profund. Fiecare rus din Occident se simțea ambasadorul unei mari culturi și al unei țări mărețe. Chiar dacă lucrurile au evoluat dezastruos, cu bolșevismul și cu gulagul, Rusia a reușit să se redreseze și să revină de partea lumii civilizate, la sfîrșitul secolului al XX-lea, oferind lumii spre contemplare propriile ei virtuți „speciale”. În Occident, atracția romantică a ierarhiei de valori presupus rusești – primatul colectivului asupra individualismului, al socialismului asupra capitalismului, al spiritualului asupra materialului, al inimii asupra minții – era atît de puternică, încît ajunsesem eu însămi să cred în bunătatea ascunsă a Rusiei, chiar dacă am emigrat cît am putut de repede, în anii 1990.
Acum, îmi amintesc și de ce. Rusia este specială, dar, mai ales, prin capacitatea ei unică de a distruge în doar cîteva zile ceea ce s-a clădit vreme de secole. De la armoniile lui Ceaikovski la versurile lui Pușkin, cultura rusă a fost terfelită de oameni ale căror atrocități au anulat realizările înaintașilor lor. Rusia a fost tîrîtă înapoi la obiceiurile barbare ale Cnezatului Moscovei, de parcă secolul al XIX-lea nici n-ar fi existat.
Fiind o persoană formată de literatura rusă și sovietică, am ajuns să mă simt părtașă fără voie la crimele Rusiei. De aceea, începînd din februarie anul trecut, am renunțat la orice pretenție de a fi un ambasador cultural. De atunci, nu mai sînt ambasador pentru nimic – ci doar un imigrant oarecare, venit în America în căutarea unei vieți mai bune. Ceea ce, pe undeva, e eliberator. Acum știu că, pentru a căuta un sens, nu e nevoie – și, uneori, nu e voie – să te limitezi la o anumită tradiție culturală.
Și totuși, nu e ușor să pui sub semnul întrebării propriul tău trecut. Răsfoind albume de familie, îi vedeam pe bunicii noștri ca pe eroii care au supraviețuit Marii Terori, care au cîștigat „Marele Război pentru Apărarea Patriei” și care au clădit o țară măreață. Din viețile lor erau făurite legendele – o poveste perfectă despre sacrificiu și vitejie din secolul al XX-lea. Ei au suferit pentru ca nepoții lor să poată trăi în pace (iar „ei” îi includea, bineînțeles, și pe ucraineni).
Dar aceste sacrificii au fost zădărnicite. Acum, trebuie să luăm în calcul următoarea posibilitate: realizările bunicilor noștri nu au făcut decît să prelungească viața unui monstru totalitar, conferindu-i legitimitatea la care rîvnea. Cum să îi privim pe cei 23-27 de milioane de cetățeni sovietici care au murit în războiul împotriva fascismului din secolul al XX-lea? Mulți dintre ei au fost bunicii noilor fasciști din secolul al XXI-lea.
Cu cîțiva ani în urmă, acest răspuns nu era atît de evident. La sfîrșitul Războiului Rece, Rusia părea cea mai liberă țară din lume. Și era considerată o țară capabilă să se căiască. Faptul că nimeni nu a fost tras la răspundere pentru crimele regimului comunist a fost privit ca o dovadă a voinței noastre colective de vindecare națională, și nu ca un efort deliberat al noilor autorități de a se spăla pe mîini de orice vină.
Astăzi, războiul lui Putin împotriva Ucrainei e condus, alimentat și susținut de ruși care, asemenea mie, au trăit perestroika și glasnost. Ei au ratat șansa acelei epoci și au construit o altă închisoare „pe tirania năruită” [vers din poezia lui Aleksandr Pușkin „Către Ceaadaev“ – n. trad.]. Ceea ce, în anii 1990, părea să fie o decizie națională conștientă s-a dovedit a fi doar dorința unui grup restrîns. Însăși ideea unei „decizii naționale” pare un concept golit de sens în ziua de azi. Rușii există doar ca subiecți, iar societatea lor e o masă atomizată, în care unii încearcă doar să supraviețuiască, iar alții aplaudă crimele Guvernului pentru a putea uita, preț de o clipă, propria mizerie. Puținii oameni care au curajul să se ridice și să înfrunte sistemul sfîrșesc prin a fi înghițiți de acesta.
Să fii rus în ziua de astăzi înseamnă să fii, cultural, golit. Cei dintre noi care am trecut de jumătatea vieții nu putem adopta, pur și simplu, un nou set de cărți și de filme preferate sau alte tradiții de sărbători. Poți citi Gogol și studia cîntecele populare ucrainene, dar nu poți adopta o identitate ucraineană – chiar și simpla încercare de a o face ar fi imorală. Tot ce poți face e să te pierzi în mulțime și să speri că nimeni nu te întreabă cu ce fel de accent vorbești. Iar cînd te bucuri pentru Ucraina, fă-o discret, de pe margine.
Ce trebuie să facem cu amintirile noastre, cu saga de familie și cu vechile percepții exaltate despre propria țară de-a lungul „procesului istoric” (cum spuneau marxiștii)? De vreme ce trecutul nu poate fi anulat, el trebuie fie reprimat, fie dezvrăjit, spre binele prezentului și al viitorului. Totul depinde acum de rezultatul războiului. Dacă Ucraina cîștigă și regimul lui Putin se prăbușește, Rusia mai are o șansă să se reabiliteze, într-o bună zi – la fel ca, odinioară, Germania.
Aceasta va fi sarcina oricărei persoane decente – a rușilor și a întregii lumi – să meargă înainte atunci cînd e momentul. Dar chiar și în cazul unei mult așteptate victorii ucrainene, nu va mai exista cale de întors în trecut, cînd Rusia exista ca o civilizație aparte. Această Rusie, reală sau imaginară, s-a stins din viață pe 24 februarie 2022. Să ridicăm paharul pentru cei plecați dintre noi.
Anastasia Edel e autoarea volumului Putin’s Playground: Empire, Revolution, and the New Tsar (Calisto Media, Berkeley, 2016).
Copyright: Project Syndicate, 2023
traducere de Matei PLEŞU
