Adamclisi

Literele sînt vechi: probabil că tabla vopsită din care au făcut indicatorul a ieşit dintr-un combinat încă socialist, pe cînd şi eu ieşeam din armată. Monumentul are în jur de trei decenii, cu toată literatura cu aer antic despre el. Aerul e mai degrabă al Casei Republicii, nu al Forului Roman. E prea bine refăcut: Ceauşescu avea nevoie de legitimitate daco-romană, iar Adamclisi a fost printre primele victime. Ruina cu iarbă şi ceva pietre a primit botezul betonului şi cădelniţa istoricilor protocronişti. Aici s-a jucat soarta Imperiului Roman, sînt sigur că cineva a scris asta odată. Pe metopele şi ele de Fondul Plastic îi vezi pe strămoşii noştri în lanţuri. Ciudată imagine, şi cam prea contemporană: omul legat de mîini pare a fi un destin al locului. Chiar dacă astăzi cătuşele sînt imaginare şi ţin mai degrabă de sărăcie şi lipsă de orizont. Abia reparat, drumul spre Adamclisi te zdruncină încă, mai ales într-o maşină cu roţi de 18 inch şi cauciucuri subţiri de fitze. Chiar, o mai fi parcat vreodată aşa ceva în faţa casei de bilete? N-am întrebat, n-am astfel de orgolii. Am observat însă ce lipseşte: sex-appeal-ul. Localitatea nu pare mîndră de istoria ei. Nici o tarabă cu kitsch de călătorie. Nici un neon care să te tragă noaptea spre muzeu. Nimeni n-are nici un chef să-ţi arate ce s-a întîmplat aici acum 1700 de ani. S-a întîmplat ceva, pe bune? Liniştea locului e ca un capac pe o oală rece. Nu-ţi vine să-l ridici, dacă găseşti mîncare de acum trei zile acolo? Cu toate astea, mie îmi place Adamclisi. L-am văzut săptămîna asta (norocos, ştiu!) din două locuri: din aer, de la 200 de metri înălţime, dîndu-i ocol într-un mic avion, scuturat de curenţii termici. Apoi cu maşina, zdruncinat de aproximaţiile drumului, mereu în căutarea planietăţii. Perspectiva e diferită, aerul acelaşi: aici, în mijlocul pustiului de dealuri, ca un fel de Sahara cu ceva vegetaţie, ceva îţi aduce aminte că poţi aduce pasiune şi nervi şi sînge chiar şi într-un asemenea Nicăieri. De sus, curbele dealurilor se reflectă în rotunjimea bazei. Pe jos, soldatul roman cu scuturi trezeşte în fiecare arhitectul amator: eu nu-l făceam aşa! De ce nu o zeiţă? De ce nu chiar Traian, tot era celebru, chiar şi în epoca aceea? Adamclisi e bun şi pentru că e singur. Aici te poţi împrieteni cu istoria ierbii, aflată la a mia generaţie de cea care s-a făcut mare cu sînge şi ţesut uman. Aici auzi păsări care scot alte sunete decît cele din Herăstrău. Insectele, florile sălbatice care se preling pe lîngă mormintele şi ele cam prea bine retuşate, toate sînt genuine şi străine, cu un distinct fior asiatic: Turcia începea de aici, şi nici o sută de ani n-au trecut. Pietrele se încălzesc la soare, iar alte specii le respectă chiar mai mult ca noi: şopîrlele sînt mai multe ca turiştii. Poate şi pentru că nu le poţi vinde la şosea, ca porumbul fiert. Nu, nu vă entuziasmaţi: nici porumb fiert nu e la Adamclisi. De fapt, nimeni nu trece pe aici decît în zilele în care traseul Mangalia-Constanţa-Bucureşti e impracticabil din cauza maşinilor. Drumul (pe care nu vreau să-l dezvălui în totalitate, să mă bucur încă de el) e rezervat localnicilor, care n-au nici un motiv să se ducă în altă parte decît la cîmp, cu teleguţa trasă de măgar. Satele se înşiră trist, ca nişte pietre fără valoare pe o sfoară de împachetat: nu e nici şirag de mătănii, nici colier de perle. E doar un drum care încearcă să te convingă că trece pe undeva. Astfel de locuri au noroc de cuceritori, cîteodată. Traian şi Baiazid, Carol, Ferdinand, apoi Nelu, care a deschis singurul SRL de pe drum, unde vinde singurul suc de portocale fabricat direct din petrol, la numai un leu kilogramul pe care îl poţi găsi în România. Nu sînt bani de altceva. Pe drum, la o stînă, m-am întîlnit cu reziduurile ultimelor alegeri. Cineva făcuse un acoperiş pentru oi dintr-un banner pentru europarlamentare. Animalele stăteau bucuroase la umbră, sub singura promisiune îndeplinită a politicii româneşti. Chiar şi pentru asta merită să faci drumul. Şi să-l laşi şi pe el să te facă pe tine, bucuros, ameţit, adormit de căldură şi cu puţin mai înţelept. Traiane, nu te-ai luptat degeaba! Acum, urmaşii tăi taie bilete.