Actul trei

Performanţele reale ale lui Tony Blair sînt spectaculoase într-un domeniu care contează: cei mai mulţi britanici o duc acum mai bine decît în anul 1997, cînd, după 18 ani de opoziţie, Partidului Laburist condus de Tony Blair a ajuns la putere. Din 1997 încoace, venitul celor săraci a crescut cu 2,2%, iar al celor bogaţi cu 2%. Dar prezenţa britanică în Irak şi consecvenţa cu care prim-ministrul britanic menţine acolo misiunea ţării sale, deşi sondajele demonstrează extrema nepopularitate a acţiunii, i-au diminuat serios prestigiul. Eforturile lui Blair de a include puterea Angliei în acţiunea unei largi comunităţi internaţionale, luptînd pentru impunerea valorilor democratice, nu s-au bucurat de prea multă înţelegere acasă, mai ales pentru că succesele în acţiunea internaţională sînt arareori spectaculoase: Marea Britanie a intervenit în Kosovo, în Sierra Leone, în Afganistan şi Irak. La nivelul publicului, departe prin vîrstă de dramele decolonizării, mentalitatea imperială îşi arată reversul: indiferenţa faţă de "restul lumii" după ce acesta a respins uşuratic o dominaţie din care, după părerea britanicilor, nu avea decît de cîştigat. "Nimic nu e mai caraghios decît tendinţa de a portretiza Ťdemocraţia» sau Ťlibertatea» drept nişte concepte Ťoccidentale» pe care noi în mod greşit încercăm să le impunem unor popoare sau unor naţiuni străine de ele. Poate că pentru unele guverne ele sînt străine. Dar nu pentru popoare. Unde s-a desfăşurat un vot cerînd eliminarea democraţiei? Sau cine preferă poliţia secretă, libertăţii cuvîntului?" Tony Blair are dreptate cînd crede că numai într-o lume care împărtăşeşte aceleaşi valori, Marea Britanie îşi poate valorifica avantajele economice şi tehnologice şi poate să-şi păstreze rolul de mare putere. Laburiştii îi datorează lui Blair transformarea partidului dintr-unul socialist democratic într-un partid social-democrat frecventabil, gata să aplice reformele necesare modernizării ţării, în limitele impuse de doctrina suveranităţii naţionale şi de regulile liberale ale pieţei. Cea mai spectaculoasă renunţare a fost cea de dinaintea primei victorii electorale, cînd laburiştii au scos din statut şi program articolul prin care promiteau că, odată ajunşi la putere, vor trece bunurile naţionale în "proprietate comună", ceea ce seamănă prea bine cu o naţionalizare pentru a nu fi considerată ca atare. Această renunţare însoţită de asigurarea independenţei Băncii Angliei au fost decizii importante, măsuri explicite ale unei schimbări de substanţă, o confirmare a intenţiilor noului Guvern: Blair vrea şi poate să joace jocul capitalist. Disponibilitatea a fost materializată prin paşii făcuţi în reforma educaţiei şi a sistemului de sănătate, insuficienţi, desigur, deoarece în aceste domenii destinul celor salvaţi nu compensează frustrările celor lăsaţi pe de lături. Noii laburişti au încercat să ilustreze prin acţiune legislativă conceptul teoretic lansat de Anthony Giddens A treia cale, lansînd meritocraţia ca principiu ordonator al vieţii sociale: "Marea idee a noilor laburişti este dezvoltarea potenţialului uman, convingerea că fiecare individ are talent şi resurse adesea descurajate şi nealimentate", spunea Blair. El pleda pentru egalitatea asigurată de accesul egal la şanse, şi în teorie aşa au evoluat reformele din politică, învăţămînt şi sănătate. În viaţă, meritul este aproape întotdeauna concurat de clientelism, prieteşug, noţiuni deloc british, dar universal valabile. Dreapta conservatoare i-a reproşat că a dezechilibrat un sistem eficient timp de secole, stînga din propriul partid consideră că noii laburişti nu fac decît să consolideze stratificarea socială, favorizînd clasa mijlocie şi înlăturînd clasele de jos din viaţa publică. Folosindu-se de capacităţile şi devotamentul unei echipe de personalităţi cu strălucitoare capacităţi intelectuale, transmiţînd continuu un sentiment de siguranţă, uzînd talentul său oratoric şi abuzînd de farmecul său personal, Blair şi-a susţinut cu brio ideile şi şi-a ridiculizat adversarii; acum a ajuns însă la limita propriei capacităţi de inovare. Stînga speră că plecarea lui Blair le va readuce electoratul înstrăinat de accentul educat şi costumele bine tăiate ale prim-ministrului. S-ar putea să se înşele. Mulţi cred că asistă la retragerea de pe scenă a lui Tony Blair. Nu e exclus să fie doar finalul dramatic al actului doi: premierul britanic nu are decît 53 de ani.