Actori de unică folosinţă
Au murit cîţiva artişti anul trecut şi nici unul n-a prins prime-time-ul la televiziuni. În schimb, a avut noroc un băiat de bulibaşă - doborît nu de sensibilitatea la de dramele lumii, ci de o petardă rămasă neexplodată. Funeraliile lui naţionale au risipit orice iluzii cu privire la posteritate: şi ea se uită după rating. Şi ea ciuleşte urechea la murmurul mulţimii. Iar naţiunea e recunoscătoare celor care o fac să se simtă bine aşa cum e - chiar dacă pentru asta e nevoie de un deces într-un fel nou şi neaşteptat. Decesul cu public a fost un gen mereu popular, pe care nici măcar comuniştii n-au reuşit să-l desfiinţeze (rubrica de specialitate din România liberă era lectura favorită a bunicii mele în anii '80, poate şi pentru că era singura care aducea veşti în mod sigur adevărate...). Dar nu doar bunicii sînt astăzi publicul de elecţie (cum ar spune medicii) pentru decesul altora. Acest show cu actori de unică folosinţă atrage demografice de invidiat pentru orice advertiser: 18-49, urban, educat şi cu maşină întreagă în faţa blocului. Un public avizat şi fericit se distanţează în fiecare seară de ghinioniştii cu maşina făcută mici fărîme, pusă în valoare de zece reflectoare, în faţa copacului lovit "cu o viteză care nu le-a mai lăsat nici o şansă", după cum precizează reporterii ajunşi la faţa locului. Îmi aduc aminte că acum vreo 10 ani, un corespondent cu care eram coleg a mers la copiii unui pilot mort într-un accident (şi care nu aflaseră încă) şi i-a întrebat ce-şi doresc să le aducă tăticul din străinătate. E o îndrăzneală, o neruşinare de pionier aici, de cuceritor al Vestului care nu-şi face probleme că Vestul e ocupat încă de indieni vii. Dar epoca asta de amatorism e de mult îngropată (nu şi reporterul, pe care l-am văzut de curînd tot la televizor). Iar accentele de cruzime au devenit absolut nevandabile după sosirea epocii Andreea Marin şi Raluca Moianu. Astăzi, decesul se serveşte într-un sos gros de compasiune şi lirism, comparabil cu producţiile primilor noştri poeţi înmormîntaţi în cartea de română, cca 1870. Nu că n-ar merge şi entuziasmul. Decesul Papei ne-a blagoslovit cu corespondenţe care puteau fi luate, de către oameni mai puţin informaţi, drept relatări de la Învierea lui. E drept, nu-i vina noastră: tonul l-au dat italienii care au început să aplaude. Acum cîţiva ani, decesul lui Nixon s-a vîndut mai prost - deşi la vizita lui în România dăduse mîna cu Ceauşescu, mai mare în grad, orice s-ar spune, decît Teoctist. Dar ce anume îţi garantează un deces public, frumos mediatizat? Ce merite faţă de naţiune sau omenire îţi trebuie pentru mai mult de trei coroane de la familie şi colegii de serviciu? După cum arată lucrurile, efortul susţinut de-o viaţă nu e suficient. În urmă cu un an, moartea unui mare constructor român de avioane, Radu Manicatide, n-a prins ediţiile de seară ale ştirilor. Lecţia numărul unu: caută să bagi lumea în sperieţi, nu s-o înalţi. Scriitorii sînt însă într-o situaţie şi mai dramatică, tocmai pentru că numărul cititorilor de altceva decît de chat şi SMS a ajuns insuficient pentru a umple cu public măcar aleea principală la Bellu... Şi actorii altădată celebri trag să moară singuri, în miros de medicamente, prin garsoniere altădată boeme. Toţi ştiu sigur că şansa unui final cu acoperire naţională e să se arunce de la etaj, iar în cădere să strivească o actriţă tînără şi sexy din telenovele. Una dintre primele semne ale apariţiei minţii în capul omului (în versiunea celor care cred în evoluţie) pare a fi respectul faţă de morţi. Mormîntul soseşte mai devreme decît scrierea, dar după unelte - şi cu vreo sută de mii de ani înaintea inventării transmisiei în direct de la locul crimei. Decedatul tratat cum se cuvine e o investiţie pe termen lung: Egiptul face miliarde astăzi din cîteva construcţii faraonice la vremea lor, la propriu şi la figurat... Lecţia numărul doi (şi ultima): totul e să lucrezi cu mortul potrivit, cu funcţie şi notorietate.
