Acesta-i doară un școler emininke!

În savuroasa schiță Un pedagog de școală nouă, I. L. Caragiale prinde în crochiuri ferme și, desigur, extrem de comice cam tot ce poate să arate un sistem educațional pe la încheieturile lui plesnite. Mă interesează acum doar un decupaj, care-l privește pe elevul ascultat de profesorul Marius Chicoș Rostogan la istorie. Cum vă aduceți aminte, acesta primește de fapt răspunsurile de la profesor, se creează un joc paronimic prin utilizarea dubletului daci – draci, iar la final este lăudat de inspector, în vreme ce profesorul, cu pieptul bombat de mîndrie, afirmă că acesta este „un școler emininke”.

Ce înseamnă însă a fi eminent? DEX-ul ne lămurește, indicînd seria sinonimică excelent, excepțional, remarcabil, superior. Cu alte cuvinte, un elev eminent e un elev excelent, și veți fi de acord cu mine că acest statut e rar, că frizează unicitatea. Cîți elevi excelenți pot fi într-o școală, într-un oraș, într-un județ? Societatea însăși are elite, iar numărul celor ce fac parte din ele este restrîns în raport cu toți ceilalți care o alcătuiesc, dintre care mulți foarte buni, dar nu excelenți. Elevul lui Marius Chicoș Rostogan însă nu e nici măcar mediocru, deși primește eticheta cu „școler emininke”.

Pentru cine nu știe, sistemul de învățămînt preuniversitar gestionează, cam în fiecare județ, așa-numitele Centre de excelență. Aceste instituții au personal angajat, directori, contabili, profesori angajați la plata cu ora, de obicei. Ce se întîmplă aici și cum se întîmplă? Principiul inițial fusese al susținerii unor cursuri care să faciliteze pregătirea suplimentară a elevilor care sînt susceptibili de performanță la concursuri și olimpiade școlare. Vorbim însă despre cîteva zeci de clase/județ care funcționează în acest sistem, cu orar după școală. Sute de elevi se perindă pe la aceste clase, elevi selectați la început de an școlar, de obicei, dar nu întotdeauna. Îmi amintesc, de pe vremea cînd eram inspector școlar, că existau chiar situații în care într-un oraș clasa de excelență la română era alcătuită exclusiv din elevii dintr-o unitate școlară, ba chiar, uneori, ai aceleiași profesoare care susținea și aceste cursuri.

Nu mă leg special de încărcarea bugetară pe care aceste instituții o generează, dar ce se poate cu ușurință observa, prin simple analize statistice, este că un număr extrem de mic dintre elevii care participă la aceste cursuri ajung să aibă performanțe notabile. Poate un procent de 5%. În fapt, elevii excelenți, eminenți, nu au nevoie de aceste cursuri. Ei au nevoie de cîte un antrenor, profesor excelent la rîndul lui, care să știe cum să coordoneze individual dezvoltarea acestor elevi extrem de dotați. Cursurile de excelență se transformă de multe ori în pregătiri suplimentare simple, uneori pentru examenele naționale. În nici un caz, însă, efectul lor nu este cel scontat, din perspectiva obținerii unor rezultate notabile la nivel de excelență. În plus, mulți, foarte mulți dintre acești elevi extrem de dotați nu participă la aceste cursuri, le resimt balastul, aleg să se pregătească individual, în bibliotecă sau la birou, eventual cu sprijinul profesorului lor, devenit, cum spuneam, un fel de antrenor personal.

Obsesia excelenței m-a deranjat pe vremea cînd eram inspector școlar, mai ales cînd devenise o politică județeană, pentru că nu o vedeam contrabalansată de un interes egal cel puțin, ca măsură, față de elevii aflați în impas, dezavantajați din diverse motive. Cred că am mai scris despre asta. Cînd nu sîntem interesați să asigurăm clase de recuperare, a ne bate cu pumnul în piept pentru că organizăm clase de excelență mi se pare de prost gust. Avem elevi care nu țin pasul în clasele lor, din diverse motive. Elevi veniți în țară după ce au trăit mult în străinătate, elevi cu dificultăți cognitive de învățare sau pur și simplu care au un ritm de învățare mai lent. Avem tot felul de situații de elevi care ar avea nevoie de sprijin suplimentar pentru a se ridica la nivelul mediei sau care pot chiar excela în anumite domenii, dar care sînt frînați în aceste potențialități ale lor de faptul că în alte domenii sînt mai înceți, mai puțin abili. Pentru aceștia nu se face nimic din perspectiva unor pregătiri suplimentare, deși sînt, cu certitudine, mult mai mulți decît cei care au acces la clasele de excelență.

Ce vreau să spun? Aș vedea transformate aceste centre de excelență în centre de sprijin diferențiat. Fără să exclud pregătirea pentru performanță, dar restrîngînd-o la ceea ce înseamnă real aceasta. Nu cu sute de elevi, ci cu o mînă, foarte riguros triată, de elevi cu adevărat eminenți în anumite domenii. În plus, în aceleași centre aș căuta să integrez pregătire diferențiată pentru elevi care au nevoie de un sprijin suplimentar pentru a face față unor dificultăți de învățare în anumite domenii. Aș renunța total la imperativul performanței la concursuri școlare. Pentru cei aflați la nivel de excelență, aș propune pregătire care să-i dezvolte în domeniile lor de interes, fără a avea ca obiectiv rezultate la concursuri, ci pur și simplu ca șansă oferită în plus acestor elite. Cu profesori de vîrf, cu colaborare cu profesorii de la clasă, eventual. Nu clase, ci grupe mici, de 2-5 elevi sau chiar cu muncă individuală. Iar alături, aș propune programe remediale, unde elevii care au nevoie de un astfel de sprijin să se simtă în siguranță din punct de vedere emoțional, să se simtă validați, nu excluși.

Am auzit că se dorește o astfel de transformare. M-aș bucura să se realizeze. Pentru că, altfel, la aceste centre de excelență vor continua să fie rulați mulți elevi din categoria „școler emininke”, dar puțini cu adevărat excelenți.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.