Acest președinte, șansele lui și altul
Președintele Iohannis, 17 ianuarie 2018: „Am decis să dau PSD încă o șansă și să desemnez persoana propusă de ei, pe Viorica Dăncilă“.
Președintele Iohannis, 28 iulie 2019: „Problema reală este că, dincolo de această criză (e vorba despre nebunia generată de cazul de la Caracal – n.m.), statul român a fost profund slăbit de guvernarea PSD din ultimii ani“.
Procesul prin care pesediștii au erodat statul începuse de mult. Încă înainte ca președintele Iohannis să le fi dat „încă o șansă“. Incompetența și reaua-credință a PSD-ALDE erau deja evidente. Nu exista nici măcar un argument să crezi că în noul guvern lucrurile vor merge altfel. Nici măcar unul! Pe ce s-o fi bazat decizia „noii șanse“? Cred și astăzi că, în 2018, „șansa“ nu le-a fost dată după o reflecție politică matură, ci dintr-un soi de comoditate care a caracterizat tot mandatul dlui Iohannis. „De ce să-mi bat capul să caut soluții politice pentru o altă guvernare, după episoadele Grindeanu și Tudose? Lasă așa. Om vedea.“ PSD-ALDE aveau majoritatea parlamentară. Putea fi construită o alta? Nu știm. Dacă nimeni nu a încercat, nu avem de unde să știm. Putea președintele Iohannis să încerce? Unii, printre care mă număr, ar zice că avea chiar datoria. Alții ar zice că nu. Să zicem că dl Iohannis nu e genul care să se bage în politică (atunci, de ce o fi vrut să fie președinte de țară?) și lasă jocul liber, așa cum vor partidele. Este, cum s-ar zice, opusul abuzivului Băsescu care construia majorități politice, unele chiar surprinzătoare, luîndu-se la trîntă cu partidele. Dar să ne bucurăm, Iohannis nu-i Băsescu! Dacă PSD-ALDE au majoritate, să-i lăsăm să facă ce vor. Dar cum se potrivește aceste gen de atitudine politică din 2018 cu declarația asta din 28 iulie 2019: „Cer Guvernului să ia măsuri acum (…) dacă mai are o minimă decență. Le mai cer abrogarea modificărilor legislative aduse legilor Justiției și codurilor penale (…). Dacă nu o va face acest guvern, voi face o nouă majoritate după alegerile prezidențiale pentru ca drepturile românilor să fie apărate și garantate cu adevărat“?
Deci președintele poate „face“ o nouă majoritate. De ce nu a încercat atunci? Am explicat – cred că de lene. De ce să-și bată capul? Vor fi însă cititori ai acestor rînduri care vor spune: „Bine măcar că s-a trezit acum, mai bine mai tîrziu decît niciodată“. Și le voi da dreptate. Dar mă voi întreba: de ce s a trezit tocmai acum? Părerea mea este că s-a trezit că e gata să lucreze o nouă majoritate abia acum dintr-un singur motiv: vin alegerile. Trebuie să pună ceva presiune pe PSD anume ca să ridice valul de susținere populară antipesedist în favoarea lui. Nimic legat de stat. Politică pură. Cinică, vreți să spuneți? Da, răspund eu.
Uimitor este că dl Iohannis nu avea nevoie de nici o analiză instituțională, de nici un raport „de la servicii“, de nici o evaluare expertă ca să constate că PSD șubrezise deja statul în 2018. Chiar scaunul lui era tot mai șubred! Poziția prezidențială fusese deja serios slăbită printr-un joc abil al PSD-ALDE pe linia Parlament – Curte Constituțională, din plin susținut de arsenalul media aferent. Eram, pe atunci, exasperat că favoritul meu, președintele Iohannis, pe care îl votasem de două ori în 2014 și în susținerea căruia scrisesem inclusiv în paginile unei publicații care îi era mai degrabă ostilă, asista în regim de siestă perpetuă la erodarea funcției lui. Acum am altă temere, pe care am formulat-o un pic mai sus: cred că președintele Iohannis se vaită, în iulie 2019, că haitele pesediste au slăbit statul nu de dragul statului, ci pentru că în noiembrie 2019 sînt alegeri. Sentimentul anti-PSD trebuie din nou ridicat la cote care să-l păstreze la Cotroceni. Judecată cinică, electorală, specifică politicienilor reci: la alegeri, poporul trebuie enervat, stîrnit, provocat – în rest, să mă lase în pace. Dl Iohannis, convins pe bună dreptate că în societate există acum o vastă majoritate antipesedistă, iese la balcon, profită de o tragedie și strigă „Șo pe ei!“, arătînd spre dna Dăncilă. OK, înțeleg. Dar mă dezgustă. Ce vreau să spun este că, dacă alegerile ar fi fost, să zicem, în noiembrie 2022, dl Iohannis nu ar fi fost atît de îngrijorat de slăbirea statului pe care noi am decis ca el să-l conducă. Se vede cu ochiul liber că președintele a devenit mai alert odată cu apropierea alegerilor. Altfel, ar fi fost la fel de absent pe cît a fost, în general, în acești cinci ani. Sau, ca să exprim același gînd altfel, dacă dl Iohannis va mai cîștiga un mandat, va fi într-o vacanță integrală de data asta. Acum, măcar, s-a activat un pic în anul 5 pentru că mai vrea un mandat. Dar, cum nu va mai avea posibilitatea realegerii după al doilea mandat, eu sînt sigur că vom avea cinci ani de dulce vacanță prezidențială. Omul nu va face rău, nu va face nici bine – nu va face nimic!
După părerea mea, principala îndatorire a președintelui României este să aibă grijă de statul român. Sigur, discursul politic se referă la „oameni“, „români“, „popor“, „națiune“, „țară“, „România“ etc. Cu Constituția în mînă, însă, văzînd și suma atribuțiilor sale conform legilor și deciziilor date de Curtea Constituțională de-a lungul anilor, președintele României nu trebuie să aibă altă grijă decît aceea de a face statul funcțional, eficient, coerent. Firește, statul în raport cu cetățenii săi, în primul rînd, și cu alte entități externe, în al doilea rînd. Dar, în binomul stat-cetățean, președintele are datoria și atribuțiile să se ocupe de stat. El este șeful statului, nu șeful cetățenilor și nici șeful societății.
Admit că, cel puțin din 2016 încoace, dar și mai înainte, contextul politic a fost dificil. Cangrena PSD a fost atît de mare și a evoluat atît de rapid încît a infectat în jur aproape totul. Iohannis nu a fost niciodată și nici nu va fi vreodată omul să știe cum să facă un stat, oricum precar, ca acela român să meargă, să se îmbunătățească. Cu atît mai mult un stat atacat de PSD aflat în cel josnic moment al istoriei lor, oricum josnice. Iată de ce, deși mulți băieți și fete lucrează intens ca președintele să aibă alegeri liniștite și alți cinci ani la Cotroceni, cred că România are nevoie de alt președinte. Și acum vine întrebarea cea mare: care altul?
Închei amintindu-mi o veche butadă despre democrații: într-o țară, există un președinte care cîștigă alegerile și alte mii de oameni care ar fi fost mult mai buni decît el ca președinți, dar care nu participă sau nu au nici o șansă să cîștige alegerile. În fond, președintele iese din alegeri la care participă doar cîțiva. La modul ideal, cîștigătorul unor prezidențiale e cel mai bun dintre 10-15 inși care intră în cursă. Subliniez: la modul ideal. Dar dincolo, în societate, sînt mii de oameni mult mai bine pregătiți, mult mai performanți și mult mai potriviți pentru această funcție. Ei nu participă la alegeri din diverse motive: nu-i interesează, au alte treburi în viață, se gîndesc că trebuie să intre în politică, să activeze și nu vor s o facă etc. Despre ei știm sigur că există, dar nu-i vom cunoaște niciodată.
Acum, dacă există măcar un semn bun în vîrsta tulbure a democrațiilor de azi, este că pare a fi venit timpul în care se pot cîștiga alegerile prezidențiale venind, cumva, din exteriorul establishment-ului, din zona „surprizelor“. Vezi America, Franța, dar și Italia sau UK, democrații care nu au alegeri prezidențiale, dar au avut recent „surprize“ electorale de genul celei la care mă refer. Nu discut acum dacă aceste „surprize“ ne plac sau nu. Celor cărora nu le place Trump le place Macron. Și invers. „Surprizele“ pot veni din toate direcțiile. Ce notez eu este că trăim vremuri în care alegerile se pot cîștiga venind din afara cercului politic consacrat, din afara perimetrului marilor partide. Privind linia de candidați care se prefigurează, nu pot decît să întorc capul, să mă uit cu speranță spre societate și să murmur o rugăciune – poate-poate apare vreunul…
P.S. Tot întreb în dreapta și-n stînga și nimeni nu știe să-mi răspundă: dacă CSAT a decis că autostrada Ploiești-Brașov este „obiectiv stategic național“, înseamnă cumva că se va face mai repede?
