Acest cîmp roșu al pandemiei

Îmi amintesc perfect ultima oră ținută la școală înainte de intrarea întregii țări în lockdown, în martie. Era cu o clasă de a XI-a și am avut un schimb de replici cu unul dintre elevi care ne spunea că pe el n-o să-l țină nimeni în casă, că nu crede în virus și că își va respecta ritualurile de băut cafele prin oraș și de ieșit la plimbări, la întîlniri cu prietenii. Revenind acum la școală, după lunile de izolare, l-am întrebat dacă își amintește acel dialog și mi-a spus că da, însă a subliniat că și-a respectat poziția, respectiv că a ieșit de cîte ori putea, ba chiar că a avut și unele mici intersectări disjuncte cu agenți de poliție. Băiatul e un nonconformist, deloc prost, dar mai fără chef de școală. Am cu el o relație de simpatie, mascată sub semnul convențional al rezervei profesorale față de fronda oarecum explicită pe care o afișează. Niciodată n-am încercat să-i impun ceva, ci eventual să-i zdruncin prin argumente sau prin interogații atitudinile negaționiste, iar el nu s-a supărat niciodată cînd lua vreo notă mai mică, pentru că n-avea chef să învețe chestiile astea obligatorii din programa școlară. Simpatia dintre noi se bazează pe ceea ce e dincolo de opțiunile culturale, poate tocmai pe tendința amîndurora de a interoga norma. Întotdeauna am simțit la el un fel de zeflemea caldă, nu încrîncenată, cum au radicaliștii în contestarea normei.

Pe de altă parte, am descoperit între elevi și atitudini radicale, născute pe fondul proliferării unei scenarite în toate mediile sociale și, probabil, în toate societățiile comunității globale. Elevi care contestă fie agresivitatea virusului, fie necesitatea măsurilor sau a unei părți dintre măsurile care se iau pentru protecția comunitară. Principalele opinii din această tabără sînt polarizate în jurul a două idei: pe de o parte neîncrederea în datele oficiale privind numărul de infectați, pe de altă parte neîncrederea în periculozitatea acestui virus. O neîncredere generată pe de o parte de experiențe personale, pe de altă parte de realitatea manipulatorie a mass-media și a mediului politic, față de care stima oamenilor s-a erodat constant în ultimele decenii. Pentru că lucrez cu o clasă un curs opțional de educație media, am discutat cu ei despre cum se raportează la aceste fenomene în contextul actual. Un elev mi-a dat exemplul unui verișor, care s-a programat pentru testare, dar nu a mai mers la recoltarea de probe. Însă ulterior a fost contactat pentru a fi informat că analiza i-a ieșit pozitiv. Desigur, o astfel de experiență personală a generat neîncrederea familiei cu privire la realitatea datelor oficiale. De prisos să spun că eroarea umană, care a stat probabil la baza întîmplării date, nu mai este percepută ca atare, tocmai pentru că rezervele și convingerile conspiraționiste există în germene sau poate chiar manifeste în comunitate. Dar ele există tocmai pentru că un șir lung de ani a adus un șir lung de experiențe comunitare care au demonstrat fie că mass-media manipulează, fie că oficialitățile ascund sau cosmetizează adevărul. Cînd lucrurile astea se întîmplau în diverse alte privințe, era cum era, dar acum impactul este asupra vieților omenești: neîncrederea celor ce cred în conspirații generează răspuns de intoleranță la regulile de protecție, respectiv afectează viețile celor din jur.

Însă nu la elevi este problema principală, ci la adulți. Îmi spunea o colegă din altă școală că directoarea și soțul acesteia, profesor, poartă măștile în răspăr, adunate sub nas, doar peste buze. Mulți profesori, unii deja mediatizați, refuză și ei să respecte măsurile de protecție. În acest context, care are, firește, reflectări în toate domeniile, nu doar în învățămînt, firește că ajungem, încet, dar sigur, în scenarii roșii, care e posibil să ducă și spre un nou lockdown. La nivel de învățămînt, sînt deja multe orașe care au trecut în scenariul roșu, orele desfășurîndu-se doar online.

S-a vorbit și scris deja enorm despre dificultățile și neajunsurile acestei formule, s-au adus toate acuzațiile posibile privind pregătirea deficitară a sistemului în această privință, a fost ocazia perfectă pentru ca mulți să acuze oficialitățile de neputință sau dezinteres, în condițiile în care probabil actuala criză sanitară a provocat și cea mai dificilă situație de gestionare a învățămîntului de după 1989. Totul trebuind adaptat în termen scurt, cu investiții majore, atît de logistică, de adaptare didactică și curriculară, cît și materială, investiții în echipamente informatice cît mai performante. Lucruri care nu s-au întîmplat în atîția ani înainte.

Marile provocări vin însă după rezolvările tehnice, nu fac decît să repet ceea ce am mai spus. În momentul de față probabil că majoritatea școlilor, inclusiv cele mai izolate, dețin echipamente pentru minima funcționare online. În județul Cluj și, bănuiesc, în toate celelalte, fiecare elev și fiecare profesor are cont pe cîte o platformă, agreată de unitatea școlară. Echipamente de tipul laptop-urilor și al tabletelor s-au achiziționat și se achiziționează încă, pentru ca toți elevii să aibă posibilitatea de a asista la ore. Acolo unde nu există rețele de Internet, se încearcă asigurarea, după știința mea, a unor stick-uri. Sigur, condițiile nu sînt egale. Dar se fac eforturi în acest sens.

Cum am început să spun mai sus, marile provocări nici nu țin de aceste aspecte materiale, care pas cu pas se rezolvă. Țin de o nouă pedagogie, aflată încă în germene. Pentru că învățămînt online nu înseamnă doar susținerea unor prelegeri în fața unor camere video. Înseamnă o nouă formulă de construcție a lecțiilor, cu abilități și competențe noi pentru profesori, cu criterii noi de evaluare a acestora. Înseamnă o formare a acestor competențe treptat, căci nici o competență nu se dobîndește peste noapte, pe baza unui parcurs formativ care trebuie să înceapă în facultate, iar pentru profesorii aflați deja la catedră, pe baza unui parcurs formativ gestionat prin cursuri, pe care le-aș vedea asigurate gratuit, dar obligatorii, printr-o eșalonare a lor în timp. Și nu în ultimul rînd, formare pentru cei ce evaluează lecțiile, inspectori școlari, profesori metodiști sau mentori. Toate acestea sînt mari provocări. Poate nicicînd în ultima jumătate de secol sau poate mai de mult, pedagogia nu a avut un teren mai fertil decît acest cîmp roșu al pandemiei.            

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.