Acceptarea înfrîngerii

Pentru William Shakespeare, istoria politică a lumii pe care el o știa era o poveste a omului, ceva ca un banc de încercare a ființei în toate dimensiunile ei: fizică, morală, intelectuală. Mă întreb dacă, dincolo de opera lui, istoria politică chiar este altceva. Acum două săptămîni, scriam aici despre felul în care politicienii pierd. Stilistica eșecului politic este, în cel mai bun caz, caraghioasă, de nu este penibilă, din perspectivă omenească. Se spune că, aducînd temperanța și raționalitatea în cetate, democrația face imposibilă apariția eroilor și a martirilor. În loc, din cîte se pare, a adus penibilul. Înfrîngerea poate căpăta sens înalt doar dacă este primită martiric sau decent. Politica democrațiilor închide aceste posibilități.

În fond, Charles Pasqua avea dreptate cînd spunea că omul politic este „plus fidèle à sa nature qu’à ses intérêts“. Despre cît de important este să știi să pierzi ne vorbesc și ultimele alegeri. PNL a pierdut localele acum cîteva luni. Totuși, urmînd ca o turmă niște lideri submediocri, a anunțat o victorie: cel mai bun scor electoral la locale din istoria PNL. Dacă admiteau că au pierdut, adică dacă admiteau decent evidența, se așezau la masă, vedeau unde au greșit și aveau șanse să aibă un rezultat mai bun în decembrie. Dar dacă mentalitatea internă de partid a fost generată de propagandă și nu de analize, au intrat fericiți de ei înșiși direct în zid. Marele avantaj al faptului că PNL nu a știut să piardă în primăvară a fost că cei doi conducători, spulberați acum, au mai rămas șefi cîteva luni. Aș întreba întreaga suflare penelistă: a meritat? Și aș pune aceeași întrebare și pentru președintele Iohannis, tot mai nesigur de al doilea mandat: a meritat? Asta pentru că liderii PNL suferă de exact aceeași boală de care au suferit toate partidele cînd aveau președinte de țară: se așteaptă lumina din dealul Cotrocenilor.

Luați acest mic comentariu al meu drept o reflecție asupra naturii umane și nu drept un comentariu politic. La fel, cred, trebuie luată și povestea americană încheiată acum cîteva zile. Puțini oameni știu că nu doar Hillary Clinton și Donald Trump s-au aflat în competiția pentru Casa Albă. Au mai fost, pe lîngă cei doi, alți patru candidați. Unul dintre ei, pe nume Jill Stein, o doamnă cochetă în genul militant, candidat ecologist, care a obținut 1,06% din voturi, a cerut renumărarea voturilor în trei state: Wisconsin, Michigan și Pennsylvania. Cererile ei reclamau că mașinile care înregistrau voturile alegătorilor nu erau în bună funcțiune, astfel că, în ziua votării, tot treceau niște tipi pe lîngă ele, introduceau dischete reprogramînd ceva și nu-i întreba nimeni de sănătate. Precizez că tabăra democrată nu a contestat alegerile – ba mai mult, a declarat ca propria analiză nu aduce motive de suspiciuni. Nu poți să nu observi, de la început, că statele contestate de Jill Stein sînt, toate, cîștigate strîns de Trump. Așadar, în statele cîștigate de Clinton mașinile au mers bine – nimic de reclamat. A doua observație este că toate aceste state au fost cîștigate surprinzător de Trump, căci ele erau socotite a fi sigure (Wisconsin și Pennsylvania) ori cu mari șanse de a fi adjudecate de către democrați (Michigan). Mai este de adăugat că, în primele trei săptămîni după ce Jill Stein a ridicat steagul renumărării în numele democrației și respectului pentru popor, a reușit să strîngă pentru cauză 7,3 milioane de dolari – adică de două ori mai mult decît reușise să strîngă în întreaga ei campanie electorală. Dar astea sînt detalii. Fapt este că rezultatul demersurilor ei este cu totul neaștepat, cel puțin într-un punct. În Michigan și Pennsylvania, judecătorii au hotărît că nu există nici un motiv să decidă renumărarea voturilor și i-au respins cererile. În Wisconsin, însă, cererea ei a fost admisă. Renumărarea a avut loc în comitatele de nord ale statului. Rezultatul a fost un pic neașteptat pentru anti-trumpiști, căci văduvit de voturi valabil exprimate a fost președintele ales și nu ceilalți candidați. Prin urmare, operațiunea de renumărare a adăugat în dreptul lui Trump 131 de voturi de care erorile inițiale îl lipsiseră. Prima reacție a grupului din jurul lui Jill Stein a fost că nici renumărarea nu a fost bine făcută. Bineînțeles, nimeni nu a mai luat în serios acest protest. Această situație îmi aduce aminte de un moment similar din România: în 2009, candidatul Geoană a cerut renumărarea voturilor anulate în anumite secții de votare, fiind convins că Sistemul a anulat din voturile pe care le-a cîștigat deliberat. Renumărarea a avut loc și, exact ca în America, a dus la concluzia că cel cu voturile abuziv anulate era cîștigătorul alegerilor și nu reclamantul.

Ce vreau să spun cu povestea asta? Că tentația perdanților de a pune eșecul pe seama unor comploturi îi pune și mai mult în situația de a fi ridicoli. Las la o parte că persistența în această iluzie produce efecte serioase asupra personalității lor – pînă la sfîrșitul vieții vor tot spune că, de fapt, ei au cîștigat, dar Sistemul i-a lucrat. Important este că, prin repetiție, această contestare devine un fel de mișcare obligatorie după fiecare rundă de alegeri pierdute, un comportament firesc al celui învins. Uităm repede una dintre marile lecții de înțelepciune: acceptarea înfrîngerii.