A lua în serios trauma colonialistă a Europei de Est
După căderea Zidului Berlinului și dezmembrarea URSS, lumea era, în general, de părere că Europa de Est trebuie să ajungă pur și simplu din urmă Occidentul. Eliberate de sub puterea sovietică, aceste state urmau să treacă printr-o transformare firească și spontană, asimilîndu-se ordinii economice, politice și sociale a Vestului. Dar invazia rusească din Ucraina a arătat că Vestul e cel care trebuie să prindă din urmă prefacerile politice din Est.
Estul Europei e diferit de ceea ce se aștepta Vestul: moștenirea colonială și cea sovietică complică diviziunea binară simplistă dintre Nordul global și Sudul global. Acesta e motivul pentru care universitarii post-coloniali occidentali au neglijat în mod tradițional Estul Europei. Dar războiul purtat de Rusia împotriva Ucrainei a scos în evidență moștenirea unei subjugări brutale, impunînd o reîncadrare a dezbaterilor despre colonialism. O dezbatere corectă începe atunci cînd colonizații încep să vorbească despre colonizatori, nu doar despre sine.
„Decolonialismul” (sau „studiile decolonialiste”), un cadru intelectual pentru criticarea unor perspective încă răspîndite în instituții, în discursul public și în comportamentul individual, a devenit o modă în cultura și în politica occidentală de azi. Acest „proiect de rezistență” e aplicat mai ales „pe plan intern”, fiind puternic ancorat în istoria imperiilor maritime și axat cu precădere pe rasă.
Decolonialismul fetișizează Sudul global (o postură golită de orice angajament politic semnificativ) și omite să recunoască trauma colonială din imediata vecinătate. Instituțiile politice și culturale occidentale au desconsiderat vreme îndelungată perspectivele Europei de Est, în favoarea viziunii Moscovei, cealaltă metropolă imperială și principalul punct de referință al Occidentului.
Or, această atitudine ignoră moștenirea imperialismului german din Europa de Est. În anii 1930 și 1940, Ucraina a devenit ținta deopotrivă a Uniunii Sovietice, care a implementat în țară o politică de colonialism industrial, și a naziștilor, care sperau să exploateze agricultura ucraineană în folosul propriului proiect imperial.
După cel de-al Doilea Război Mondial, atitudinile coloniale occidentale au reapărut în contextul „politici răsăritene”(Ostpolitik) a cancelarului vest-german Willy Brandt. Relația dintre oficialitățile de la Bonn și Moscova se baza pe ipoteza potrivit căreia nu era nevoie ca Europa de Est, inclusiv Ucraina, să fie luată în seamă: aparatul de stat sovietic vorbea în numele ei. Colonizaților le lipsea, prin definiție, subiectivitatea.
Această conjunctură a contribuit la formarea contextului politic actual din Europa de Est, unde conflictul armat și populismul autoritarist, frontierele rigide și o societate civilă fracturată subliniază necesitatea decolonizării politicii memoriei a Europei – și a istoriei sale recente. La urma urmei, Germania, locomotiva Uniunii Europene, și-a căpătat forma actuală abia în 1990. De-a lungul secolului al XX-lea, frontierele Ucrainei au fost mai durabile și mai stabile decît cele ale Germaniei.
Cea mai recentă lovitură dată politicii europene a memoriei a fost discursul despre „denazificare” folosit de Kremlin pentru a justifica războiul genocid împotriva Ucrainei. E un argument absurd: cum ar putea Europa, și mai ales lumea germanofonă, să accepte un fascist al combustibililor fosili care își justifică atrocitățile făcînd referire la Holocaust? Din nefericire, mulți occidentali o fac. Iar Kremlinul reciclează pur și simplu argumentul naziștilor: voi nu ar trebui să existați, dar, de vreme ce totuși existați, trebuie să fiți eliminați.
Apatia politică a Europei e adînc înrădăcinată într-o mentalitate colonialistă, care se reflectă în externalizarea problemelor practicată de UE. Această strategie a împingerii conflictelor în afara granițelor blocului comunitar, pentru a proteja interiorul Uniunii, a făcut ca Europa să înfrunte războaie și regimuri autoritare de la Sudul și de la Estul ei, ceea ce a generat inevitabil un aflux de imigranți care fug din calea violenței.
Reacția tipică a UE în fața polarizării ideologice e retragerea într-o falsă neutralitate, care poate proteja pasămite împotriva „extremelor” care există în alte părți. Această neutralitate normativă definește și abordarea anumitor instituții culturale și medii occidentale față de vocile ucrainene care se ridică împotriva agresiunii imperialiste a Rusiei.
Opunîndu-se parcă adevărului „afectiv”, ele limitează exprimarea emoțiilor puternice, ca și cum acest conflict poate fi judecat numai de pe o poziție imaginară obiectivă și rațională. Din respect pentru o abordare Realpolitik a războiului Rusiei, multe instituții culturale occidentale, care înainte se lăudau cu angajamentul lor politic și cu un decolonialism radical, s-au repliat într-un „cub alb” care se vrea independent de context, asemenea unui spațiu expozițional convențional în care arta redă realitatea pe fundalul unor pereți imaculați, cu o iluminare ideală [referire la spațiul expozițional White Cube, care pune accentul pe un ambient alb, minimalist, „decontextualizat” – n. trad.].
Acest fel de a reacționa e determinat în mare măsură de un modus operandi al domeniului cultural european. Pe de o parte, există instituții mari care respectă întocmai liniile trasate de guvern și care se tem de activități independente. Pe de altă parte, există colective și grupuri curatoriale care își declară angajamentul față de democrația participativă, dar nu ajung la nici un rezultat, deoarece discută fiecare detaliu la nesfîrșit și nu sînt de acord în nici o privință. Indiferent dacă o instituție e verticală și centralizată în cel mai înalt grad sau orizontală și participativă, angajamentul politic pare un deziderat imposibil.
În vreme ce multe instituții culturale occidentale își ascund capul în nisip de bunăvoie, altele, cum se întîmplă în Ungaria și în Polonia, au fost deturnate de directori de extremă dreapta numiți de Guvern. În ambele situații, instituțiile creative ale Europei par incapabile să făurească o cale nouă, mai implicată politic. Și, la fel ca în cazul UE, a rămîne pur și simplu înăuntrul frontierelor instituționale și a încerca doar conservarea a ceea ce se află în interior va eroda în cele din urmă libertatea acestor instituții. Un decolonialism viabil presupune un angajament radical – care implică asumarea de riscuri și lupta pentru o cauză. Cînd e vorba de a construi un asemenea domeniu anti-imperialist, Vestul european are multe de învățat de la Est.
Altminteri, la următoarea revenire a Realpolitik, Europa de Vest nu ar trebui să se mire dacă va ajunge în situația de a căuta frenetic o altă Zeitenwende, sau punct de cotitură istoric [discursul ținut de cancelarul german Olaf Scholz pe 27 februarie 2022, ca reacție la invadarea Ucrainei – n. trad.], și de a spune, ca de obicei:
Eu nu știu ce poate să fie
Că-mi sună mereu în urechi
Cu veșnica-i melancolie
Un basm din zilele vechi.
[prima strofă din poezia Loreley de Heinrich Heine (trad. Șt. O. Iosif) – n. trad.]
Vasyl Cherepanyn este directorul „Visual Culture Research Center” din Kiev și organizatorul Kyiv Biennial (kyivbiennial.org), un forum internațional pentru artă, știință și politică.
Copyright: Project Syndicate, 2023
traducere de Matei PLEŞU
