À la guerre...
Probabil cea mai mare teamă a ucrainenilor este cea legată de banalizarea tragediei prin care trec. Știrile despre război trec încet-încet în plan secund și mai ocupă primul loc în ierarhie doar atunci cînd de pe fronturile militar sau politic vin vești extraordinare. Așa se explică probabil și radicalizarea discursului ucrainean ce poate fi sesizată în diferite ieșiri publice ale Guvernului sau societății civile de la Kiev. Exasperați – și disperați că ajutorul primit este insuficient –, ucrainenii pun asta pe seama lipsei de atenție și a incapacității Occidentului de a evalua corect dimensiunile catastrofei. Așa au ajuns ca, uneori în aceeași frază, liderii politici și de opinie ucraineni să acuze și să implore Occidentul să ia măsurile care se impun pentru a opri Rusia din avîntul ei criminal.
Înainte de a merge mai departe, trebuie precizat ferm că, indiferent de războiul de PR dus în extern, armata rusă nu a încetat nici o secundă să comită crime de război. Iar liderii politici de la Moscova au continuat să justifice invazia în aceiași termeni ridicoli și stupid-creativi pe care i-au folosit din 24 februarie încoace. Cine are stomacul suficient de puternic poate privi imaginile cu capete de soldați ucraineni tăiate și înfipte în bețe sau poate trece în revistă știrile despre tortură, violuri și jafuri săvîrșite de eliberatorii ruși în teritoriile ocupate. Sau poate citi, cu riscul declanșării unei crize de furie, transcrierile emisiunilor de la televiziunea rusă, unde uneori se argumentează savant în favoarea genocidului, alteori se invocă senin posibilitatea ștergerii pe hartă a diverse state europene care îi enervează pe comentatorii ruși într-o zi oarecare.
Revenind la Kiev, discursul public ucrainean încearcă să transfere o bună parte din responsabilitatea pentru evoluția de pe front actorilor occidentali. Guvernelor care nu ajută suficient, opiniei publice care, văzută de la Kiev, e prea insensibilă la tragedie și reprezentanților societății civile cărora pare că le reproșează faptul că, uneori, încearcă să aibă discernămînt.
Așa a fost cazul recentului raport al Amnesty International care a îndrăznit să observe că armata ucraineană pune în pericol civili atunci cînd își amplasează instalațiile militare și soldații în vecinătatea unor zone locuite. O observație mai degrabă banală pentru oricine a avut vreodată răbdare să se documenteze despre ce se întîmplă într-un război. Mai mult, constatarea fusese făcută anterior și de Human Rights Watch care, la fel ca Amnesty, se baza pe cercetare în teren. Și Înaltul Comisariat pentru Drepturile Omului al ONU observa la un moment dat că atît armata rusă, cît și cea ucraineană se fac vinovate de o serie de încălcări ale legilor războiului, dintre care aș aminti: folosirea de muniție interzisă, uciderea unor persoane bănuite de trădare fără urmă de procedură juridică, execuții sumare și tortură în cazul prizonierilor.
Însă dacă rapoartele HRW și ONU au trecut mai degrabă neobservate, cel al Amnesty a provocat în rîndul ucrainenilor o furie a cărei intensitate era rezervată pînă acum doar rușilor. Principala acuzație la adresa AI a fost aceea că raportul va fi folosit ca muniție de propagandă de către Kremlin. Ceea ce, prompt, s-a și întîmplat. Conturile de social media ale Guvernului rus au făcut toate eforturile de care au fost în stare pentru a propaga conținutul raportului. A contat prea puțin că, înaintea lansării acestui document, aceeași organizație non-guvernamentală lansase zeci de avertismente legate de conduita criminală a rușilor. Însă toate eforturile rusești de diseminare a raportului au fost minore dacă le comparăm cu amploarea dată acestei controverse de mediile ucrainene. De la acuzații de relativism moral, trecînd prin campanii care cereau demisia directoarei AI și pînă la înjurături nervoase, nimic n-a lipsit din arsenalul ucrainean. Lider al condamnărilor a fost însuși președintele Zelenski. Intenția era aceea de a discredita raportul și de a descuraja apariția altora asemănătoare în viitor. Argumentul principal e că tentativa de a fi obiectiv într-un astfel de război e echivalentă cu a lua partea agresorului. Altfel spus, lumea trebuie să vadă crimele Rusiei, nu și greșelile ucrainene. Amnesty a rămas totuși fermă. S-a mulțumit să emită un comunicat în care și-a cerut scuze pentru durerea provocată de conținutul raportului, însă a precizat că își menține concluziile din document.
Ceea ce refuză ucrainenii să vadă este că înverșunarea cu care cer să li se recunoască martirajul riscă să declanșeze efectul contrar. Superioritatea morală de care se bucură acum este extrasă din aderența la valori pe care Rusia le neagă.
Refuzul de a accepta că pot greși, iar greșelile trebuie admise și îndreptate, riscă să le anuleze cea mai puternică armă pe care au avut-o de-a lungul acestui conflict început în 2014.
Campania declanșată împotriva Amnesty International este în cel mai bun caz ineficientă, în cel mai rău – dăunătoare. Iar pretenția că o organizație non-guvernamentală trebuie să se supună directivelor de PR ale Guvernului de la Kiev e de-a dreptul toxică. Sau rusească, dacă vreți.
Ucraina este victima unui război nedrept, însă chiar și victimele pot pierde simpatia publicului dacă se folosesc de ea fără discernămînt.
Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ.
