A început bătălia pentru Élysée
Dacă alegerile prezidențiale ar avea loc duminica viitoare, Emmanuel Macron ar obține cel puțin 25% din voturi și ar avea prima șansă să cîștige și turul al doilea, oricare ar fi contracandidatul său. Emmanuel Macron ar putea deveni astfel primul președinte francez reales din 2002 încoace. Să ne amintim: nici Nicolas Sarkozy și nici François Hollande nu au cîștigat un al doilea mandat. Alegerile prezidențiale au loc pe 10 aprilie și, pînă atunci, nimic nu e decis. Emmanuel Macron a promis în repetate rînduri că își va exercita funcția cu autoritate și răspundere pînă în ultima clipă a mandatului. Și, deși nu a anunțat încă oficial, nimeni nu se îndoiește că se va prezenta din nou la alegeri.
Cei aproape doi ani de criză sanitară au lăsat urme adînci în societate și au marcat puternic ultima parte a mandatului său, în vreme ce, în primii ani la Élysee, Emmanuel Macron a fost bîntuit de spectrul revoltelor și al nesupunerii civice generate de mișcarea „vestelor galbene“. Ambițioasele sale planuri de reformă au rămas în urmă, dar nu au fost uitate. Nici de președinte, nici de cetățenii francezi.
Potențialii adversari ai lui Emmanuel Macron din primul tur al alegerilor sînt deja cunoscuți. Ei au și început campania electorală și sînt prezenți în mass-media și la mitingurile electorale. Și extrema dreaptă și stînga radicală sînt bine reprezentate. La ambii poli, candidații și-au cîștigat popularitatea contestînd măsurile antipandemie ori ineficiența politicilor sociale adoptate de Emmanuel Macron. Și, cu toate că Franța, avînd un sistem public de sănătate relativ robust și mecanisme de intervenție socială bine finanțate, a trecut destul de bine prin fazele critice ale acestei crize, pandemia rămîne în continuare un subiect sensibil și va deveni fără îndoială terenul celor mai crîncene lupte în timpul campaniei electorale. Doi populiști de dreapta și-au construit reputația cu un discurs naționalist, suveranist, cu puternice accente antieuropene. Marine Le Pen este adversara lui Macron la al doilea tur al prezidențialelor de acum cinci ani. Ea a renunțat la funcția de președinte al Rassemblement National (fiind însă susținută în continuare de partid) printre altele și pentru a arăta că e candidata unei mișcări mai ample, nepartizane. Tot la dreapta extremă se situează și Éric Zemmour, un personaj mediatic controversat, cunoscut pentru declarații dubioase, urmărit de Justiție și sancționat pentru incitare la ură. El e considerat un outsider, însă prezența sa constantă pe micile ecrane agită electoratul de dreapta și stîrnește pasiuni politice în medii pînă nu demult inactive. În fine, Republicanii au anunțat, în decembrie, că o susțin la prezidențiale pe Valérie Pécresse, o politiciană experimentată, președinta regiunii Île-de-France (Paris și împrejurimi). Conservatoare autentică, avînd un discurs calibrat cu grijă, bine școlită și avînd în spate o carieră politică impecabilă, Pécresse e cea mai serioasă adversară a lui Emmanuel Macron.
La stînga e înghesuială mare. Pe locul lăsat liber odată cu scăderea influenței Partidului Socialist se bat acum cel puțin trei rivali. Nici unul însă nu are un scor semnificativ. Ecologistul Yannick Jadot nu a găsit nici tema și nici tonul cu care să cucerească electoratul stîngist din Franța, iar reușitele sale ca europarlamentar sînt modeste. Primarul socialist al Parisului, Anne Hidalgo, a repurtat cîteva victorii importante: pe fondul pandemiei, a făcut, la propriu, „revoluție în trafic“, restituind pietonilor o bună parte a orașului copleșit de traficul auto. Măsurile ei, deși eficiente, au stîrnit numeroase controverse și au antagonizat alegătorii: probabil, Anne Hidalgo e iubită de tot atît de mulți oameni cîți o detestă.
Iar eternul candidat Jean-Luc Mélenchon e cotat cu o intenție de sub 10%, deși, la ultimele alegeri, atinsese 18% din electorat. Reprezentantul Franței nesupuse, Mélenchon va putea însă obține, în baza principiului de vot util, un scor destul de bun.
Pînă una-alta, șansa lui Emmanuel Macron e că finalul de mandat la Élysée coincide cu preluarea, de către Franța, a președinției Consiliului Uniunii Europene. Asta înseamnă pentru președintele în exercițiu acces la o tribună importantă unde se poate manifesta cu adevărat prezidențial.
