A fi şi a avea împreună înseamnă a da

Există, prin marginile boeme ale Cetăţii, oameni splendizi care cultivă, ca pe un veritabil catehism, distincţia dintre a fi şi a avea. Ei spun că a avea sufocă pe a fi şi că e preferabil pentru orice om, în general, dacă ajunge să fie pus în situaţia de a opta, să se decidă pentru a fi. De aici, se naşte o întreagă critică a societăţii văzută ca o presiune continuă şi irezistibilă în favoarea lui a avea şi, mai concret, o critică a capitalismului, care este văzut ca o exaltare pînă la delir a lui a avea, ucigătorul lui a fi. Important este cum eşti, nu ce ai! Frumos spus. În mainstream-ul social, această gîndire este simpatizată, chiar dacă nu neapărat urmată cu fapta. Preocuparea pentru a avea domină preocuparea pentru a fi – ba chiar o condiţionează în cele mai multe cazuri. Bun, toate astea sînt, deja, locuri comune. Fac rapel la distincţia dintre clişeu şi loc comun, pe care o pune la lucru Remy de Gourmont: clişeul e un cuvînt, locul comun e o idee. Prin urmare, ideea că între a fi şi a avea este mai mult decît o diferenţă, este un mic război, în care dominaţia unuia dintre termeni se manifestă mereu în detrimentul celuilalt, este un loc comun. Locurile comune (tot Remy de Gourmont, nu ştiu de ce criticul simboliştilor francezi îmi tot vine în minte cînd scriu despre acest subiect – psihanalizabilă chestie, poate) nu sînt, însă, minciuni. Sînt doar adevăruri plictisitoare. Iar adevărurile trebuie descompuse în ideile care le compun. Remy de Gourmont numeşte asta disocierea ideilor (sînt idei care merg împreună cu puterea obişnuinţei, fără ca nimeni să se mai întrebe de ce), îndeletnicire despre care spune că e şi utilă, şi necesară, şi sănătoasă. Adevărurile se descompun în adevăruri mai mici şi, mai mult, aceste componente ale unui adevăr se pot asocia diferit pentru a forma un nou adevăr – zice De Gourmont. Dacă este aşa, să încercăm să disociem a fi de a avea şi să încercăm, apoi, să le reasociem altfel, căci un nou adevăr despre relaţia dintre aceşti doi termeni este foarte necesar, fie şi din motivul că vechiul adevăr pare ruginit, chiar dacă funcţionează.

Unii dintre noi – de fapt, cei mai mulţi dintre noi, se întîmplă să aibă. Nu averi fabuloase, dar cîteva bunuri care fac viaţa suportabilă, şi un venit care face lumea cît de cît accesibilă. Mai poţi fi, dacă ai? Răspunsul nu poate fi decît pozitiv, chiar dacă se opune clişeului, din simplul motiv că şi eu, şi dumneavoastră, cei care citiţi aceste rînduri, sîntem – oricît de precar, sîntem. Dihotomia a fi/a avea are sens doar dacă ne păzeşte de pierderea echilibrului între a fi şi a avea. Nici unul dintre cei doi termeni nu trebuie să rupă echilibrul în favoarea sa. Ne păzim de invazia lui a avea peste a fi, dar la fel de periculoasă este şi invazia lui a fi peste a avea. Omul cade tragic cînd devine prelungirea tuturor obiectelor sale, cînd patrimoniul său devine cîrja fără de care nu mai poate merge. Dar omul se distruge şi din prea mult a fi – o existenţă beată de ea însăşi, un plonjon fără reţinere într-un anumit exces de sine, de vitalitate, de libertate, de amor, de risipire (căci a fi înseamnă, în fond, suma tuturor acestor lucruri cu un accent pe sine) ruinează fiinţa, şi nu o îmbogăţeşte, aşa cum s-ar crede. A avea temperează pe a fi. Cum anume? Prin a da. A da ţine în control, şi pe a fi, şi pe a avea. A da este, de fapt, secretul ştiut de toată lumea pentru echilibru şi bucurie. Splendoarea este tocmai asta: soluţia o ştie oricine. Este, de fapt, atît de simplu... E drept, nu poţi dărui decît avînd. Să dăruieşti fără să n-ai este o înşelătorie. Cei care n-au nimic nu pot da nimic. Cei care doar au şi nu sînt, nu pot da nimic. Nu-i aşa că alcătuirea lumii ascunde ironii colosale? Drama celor care doar au este aceeaşi cu drama celor care n-au nimic, de vreme ce nici unii, nici ceilalţi nu pot da. Unii se iluzionează că de primii se poate îngriji Biserica ori cine ştie ce altă sursă de etică, în vreme ce de ceilalţi se poate îngriji Guvernul. De fapt, dacă nu poţi să ai totul, eşti la fel de pierdut ca atunci cînd nu ai şi nici nu poţi să fii.  

Sever Voinescu este avocat şi publicist.