4 iulie

Nu e o cifră rotundă, dar 4 iulie, sărbătorirea Zilei Independenţei SUA, este de obicei un moment de exprimare a solidarităţii, a unităţii naţionale. Steaguri, parade, artificii, oamenii se veselesc, e zi liberă şi nici o nemulţumire nu e atît de urgentă încît să strice serbarea. Anul acesta, naţiunea e nemulţumită de ce fac şi de ce gîndesc cei care o conduc, dar nu se conturează vreo majoritate cu o direcţie clară. Ziua cînd se sărbătoreşte coerenţa cu trecutul e marcată de inconsecvenţele prezentului: politica preşedintelui este dezaprobată de majoritatea cetăţenilor, majoritate care contemplă cu uimire şi cu revoltă cum cetăţenii îmbrăcaţi în haine militare comit, la adăpostul legitimităţii conferite de uniformă, fapte abominabile. Posturile de televiziune au dat de urma unei anchete militare asupra abuzurilor săvîrşite de trupele din Irak: de data asta, se pare că doi soldaţi din regimentul 502 de infanterie au fost implicaţi în violul unei femei din Irak, pe care apoi au ucis-o, pe ea şi pe alţi trei membri ai familiei, doi adulţi şi un copil mic. Cadavrele au fost arse. Amănuntele acestei poveşti sinistre vin după ce s-a aflat că, în aprilie, la Hamdaniya şapte soldaţi şi un marinar au ucis un handicapat, iar în mai, patru soldaţi au împuşcat trei prizonieri adulţi, în împrejurimile oraşului Tikrit. Toate aceste investigaţii, care încearcă să străpungă bariera secretului despărţind acţiunile militarilor de curiozitatea civililor, lasă să se bănuiască existenţa mai multor abuzuri: ajung publice doar cele mai prost păzite. Dată publicităţii, o notă a ambasadorului Statelor Unite în Irak rezumă detaliile unei vieţi trăite sub semnul pericolului, cu atît mai impresionantă, cu cît sobrietatea limbajului diplomatic elimină patetismul şi exagerările inerente unor abordări sentimentale. Personalul ambasadei se teme de toţi cei cu care are de-a face şi pentru a-şi asigura supravieţuirea îşi însuşeşte alternativ felul de a fi şi vocabularul şiiţilor sau sunniţilor. "Frica lor contribuie la consolidarea reţelelor religioase şi etnice", scrie ambasadorul, lăsînd să se înţeleagă că e mai probabil ca irakienii să-i înveţe pe americani cum se trăieşte sub dictatură, decît viceversa. De altfel, Saddam, în timp ce îşi aşteaptă într-o celulă sentinţa, crede încă în viitorul lui de om politic: unul dintre avocaţii săi susţine că Saddam i-a spus că "în cele din urmă George Bush o să mă cheme şi o să mă numească în fruntea Irakului, ca să-i calmez pe insurgenţi". Nu e exclus ca Saddam să creadă că Bush îi va ceda şi postul de preşedinte al Statelor Unite. Deciziile administraţiei sînt supuse contestaţiei. Pe 29 iunie, Curtea Supremă a decis invalidarea tribunalelor speciale numite de Pentagon pentru judecarea deţinuţilor de la baza militară Guantanamo şi a recomandat judecarea lor de către curţi marţiale sau tribunale civile, în aşa fel încît să fie respectat dreptul internaţional. Curtea Supremă nu consideră valabil argumentul preşedintelui Bush, conform căruia deţinuţii nu sînt prizonieri de război, ci "combatanţi inamici" şi ca atare nu li se aplică prevederile Convenţiei de la Geneva. Factorul timp a acţionat împotriva administraţiei: de peste patru ani nu s-au produs dovezi în legătură cu participarea miilor de oameni reţinuţi (acum cîteva sute) la acţiuni teroriste şi încă nu e clar cît şi în ce condiţii vor fi deţinuţi, conform căror proceduri vor fi judecaţi sau ce e permis şi ce nu în interogarea lor. Alăturate anchetelor din Irak, mărturiile persoanelor eliberate dovedesc cît de fragilă a devenit pentru soldaţii americani graniţa dintre justiţie şi abuz. Ca şi pe vremea războiului din Vietnam, dezbaterea despre utilitatea acţiunilor militare în exterior configurează şi structurile politice interne: nominalizările partidelor pentru candidaturile la preşedinţie se fac în funcţie de atitudinea faţă de prezenţa americană la Bagdad. Între evocarea idealismului iniţial şi realitatea brutală a contemporaneităţii, americanii sărbătoresc cu deplină îndreptăţire puterea lor de a transforma mereu conflictele în motor al schimbării. Cum scria un editorialist în ziarul Boston Globe, "a fi tradiţionalist în America înseamnă să susţii mereu revoluţia".