2015
Ianuarie 2015
– Băi p…! Cine te crezi tu, mă?!
Publicasem două afurisenii de articole pe blog-ul meu. Unul despre felul în care „proiectașii“ aruncă banii publici (fonduri europene) pe fereastră, urmat de încă unul în care eram foarte sarcastic cu Euro-Narniacii (birocrații care se ocupă de problemele romilor) de la Bruxelles.
Explozia de furie venea din partea unui demnitar, căruia tocmai îi spusesem cît de stupidă era ideea dînsului despre incluziune socială.
Decembrie 2015
– Bună dimineața, Excelență!
Mă întorc speriat, crezînd că e vreun barosan în spatele meu pe lîngă care am trecut fără să îl văd. Nu e nimeni. Domnul din fața mea se ocupă de problemele de securitate ale Guvernului și vorbește cu mine. Sînt pe holul Guvernului. Domnul nu este sarcastic și nici nu vrea să îmi verifice buzunarele. Sînt consilier de stat. Mă pufneşte rîsul, spre stupoarea domnului.
A fost un an siderant.
L-am început prin ghetourile din Georgia. Într-o noapte fabuloasă, am chinuit cu entuziasm versurile pe care mi le aminteam foarte aproximativ ale „Katiușei“, împreună cu un sobor de pilangii și cei mai mari dușmani ai cîntatului pe care îi cunosc. Eu în română, ei în georgiană. I‑am învățat să spună măscări despre Putin, care au fost și ele răcnite pentru vreo oră în mijlocul nopții. Fiind un domn, am învățat și eu înjurături în georgiană.
A urmat apoi Palestina. Mi s-a cam rupt sufletul. Am văzut lucruri aberante: oameni care se rugau la același mormînt (al lui Abraham) și care, în rugăciunile lor, își doreau moartea celor care făceau același lucru la o distanță de vreo cinci metri, separați fiind de un geam blindat. Ziduri, garduri cu sîrmă ghimpată și electrificate delimitînd ghetouri uriașe. Multă furie și oameni speriați. Undeva, în munți, am stat pentru cîteva ore într-un cort de beduini și am băut ceai. Nu știu de ce, dar am simțit acolo o fericire similară fericirii din copilărie, cînd stăteam în preajma bunicilor.
A urmat apoi Cambodgia. Drumul pînă acolo a fost o experiență dură. Am petrecut zece ore făcînd tot posibilul să stau cît mai departe de experimentul genetic eșuat de pe scaunul alăturat. Deși prezenta trăsături umanoide, cel mai probabil era rezultatul unei înfrățiri nesănătoase a fiicei unui sconcs și a unei capre, descoperită de un cioban singuratic. Fie asta, fie omul încerca să trăiască veșnic urmînd un tratament special pentru a speria moartea, care necesită îmbăierea zilnică într-un amestec de varză murată și brînză împuțită. În ciuda pregătirii psihologice din avion, tot am avut un șoc în Cambodgia.
Am vizitat pușcăriile îngrozitoare ale unei țări cu un trecut înfricoșător și cu traume incredibile. A urmat templul, din care au fost furate rămășițele lui Buddha. Peisaje și mîncare fabuloase și multă, multă sărăcie. Drumuri și trafic îngrozitoare. Corupție cît cuprinde și o administrație publică disfuncțională. Aterizînd înapoi la București, mi-am dat seamă că Oprescu ar fi fost, poate, o binefacere pentru Cambodgia.
În Thailanda am stat ceva vreme cu – probabil – cel mai năpăstuit neam de pe planetă. Rohingas fac ca viața celor mai discriminați romi din România să pară un paradis. Au urmat taberele de refugiați din valea Bekaa din Liban și de la granițele Turciei. În total, 18 țări bîntuite într-un an.
Am primit anul trecut mult mai mult decît cred că merit. Am avut oameni tare, tare buni în preajmă. Pe lîngă tot felul de onoruri, am primit și unul care atestă oficial că am inimă de român.
Dețin chiar o cărămidă de sticlă pe care scrie „Inimi de români“. Am primit-o de la TVR 1. Are lipită pe ea o inimă de sticlă cu un punct roșu, probabil pentru a evita orice neînțelegere că premiul are de-a face cu inimile. Ca să nu existe nici un fel de dubii, am primit și o diplomă care lămurește că premiul este într-adevăr cel scris și ilustrat pe cărămidă.
În ritmul asta, în cîțiva ani o să primesc și o dovadă oficială – poate onorifică – de apartenență la neamu’ lu’ Decebal.
Ceremonia de la TVR a fost o altă poveste, o minune de dezorganizare. Nenea care m-a prezentat avea niște probleme mari, fie cu cititul, fie cu profesionalismul. Nu de alta, dar nu prea a nimerit nici cine eram și nici ce fac. A decis el că îs „ierou țigan“, ierou țigan am fost. Nu a contat că cea mai mare parte a vieții mele profesionale nu este legată de programare și că, deși am avut norocul să am două contracte cu IBM-ul, în perspectivă acestea nu sînt reprezentative. Că, deși am un masterat în diplomație, nu sînt diplomat, ci lucram pentru o organizație internațională.
Ce am înțeles din toată ceremonia de la TVR a fost că România are nevoie de eroi. Și că dă bine să avem și eroi romi. Ajută la imaginea despre propria toleranță, chiar dacă avem în minte ditamai stereotipurile rasiste.
Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului și fondator al Policy Center for Roma and Minorities.
