2012, Filmul

Dacă aveţi timp, treceţi pe la cinema să vedeţi un film prost (2012). Dacă nu, staţi în casă duminica viitoare să-l trăiţi. Cam asta e. Nici n-ar fi nevoie să scriu mai mult, dacă Dilema veche nu mi-ar cere 4000 de semne pe săptămînă, iar cuvintele astea fac doar cîteva zeci. Ce naiba e de ales? Ca jurnalist, probabil că sînt ultimul care nu s-a decis. Poate chiar singurul care n-are o poziţie publică cît de cît vizibilă. Nu că mi-ar fi cerut-o cineva. Dar ăştia care citesc din prompter se cuvine să aibă păreri doar acasă: în public ar fi ca şi soprana promovînd candidatura dirijorului X la conducerea Metropolitan Opera. Nu se cuvine. Şi totuşi, ceea ce merită făcut duminica viitoare e drumul. Are să plouă, aşa că o să fim un pic abătuţi. Poate ne vom gîndi cu ce plătim cărţile alea multe ale copilului de clasa a doua (al meu are vreo 20, soţia mea se descurcă în cercetare medicală cu vreo zece: cine o fi mai savant?). Poate ne vom uimi că în mod neaşteptat cineva a adunat chiştoacele şi ambalajele de pe stradă. Poate ne vom gîndi la Moşul care a dat jos haina consumeristă anul ăsta şi vine îmbrăcat în halat de baie, cu cîteva jucării reciclate şi două colinde de cîntat în familie, în loc de vacanţă în Austria. Poate că ne vom imagina că votul nostru… Dar aici e prea mult loc de stereotipuri. De fapt, votul nostru, al celor nealiniaţi, nu contează. E limpede că la cît de puţini oameni se mai deranjează pînă acolo, maşinăria partidelor, cu membri şi simpatizanţi, are puterea să ne ia faţa şi să decidă, după buget şi efort, cine ajunge preşedinte. Ceea ce e important însă e altceva. Drumul. Să plec la vot înseamnă să fac un gest care le e refuzat celor mai mulţi cetăţeni ai planetei. Chinezii n-au nevoie să scoată pe piaţă porecle pentru candidaţi sau filmuletze cu ei, pentru că nimeni nu poate să pună ştampila unde are el chef. Iranienii sînt nevoiţi să iasă cu bîta, nu cu analiştii politici pro şi contra, ca să pună un preşedinte " de fapt, să-l menţină în funcţie pe cel despre care s-a decis să rămînă acolo. Mai la sud, somalezii, chiar să şi vrea să poată, n-au pentru ce să voteze, întrucît ţara nu mai are funcţii publice pe care să le ocupe cineva, oricum. Acolo, votul e un cartuş, tras sau păstrat în mitralieră. Dincolo de moguli şi de Elene, dincolo de scîrbă şi neîncredere, duminica viitoare e o zi a libertăţii. E semnul că aparţinem unei lumi, şi nu alteia. Pentru că nici banii şi nici maşinile străine nu ne pun cu forţa în Europa la o învîrtire de cheie (OK, ştiu că aveţi maşini care pornesc de la buton), ci tocmai drumul pînă la o secţie de votare deschisă de dimineaţă pînă seara, unde nimeni nu te întreabă unde ai aşezat ştampila. Asta e libertatea în formă pură. Asta e pofta ce-am pohtit, ăsta e singurul lucru pe care îl avem în comun cu adevărat cu ţările în care am vrea să trăim. Sau pe care încercăm să le construim aici, la scara 1:1000000 în propria noastră viaţă. Nu mai aveţi încredere, ştiu. Nu vă mai place nici unul. Nu credeţi că politicienii mai pot aduce ceva bun. Toţi fură. Toţi mint, nu? Duminică o să fie frig. Oricum nu putem schimba noi ceva. Ştiţi şi stereotipurile astea. Le punem între noi şi lume, le punem între noi şi responsabilitatea noastră individuală. Care, vă vine sau nu să credeţi, nu se opreşte la uşa apartamentului. Pentru că oricine are buletin sau paşaport de România are de fapt şi anumite responsabilităţi pentru teritoriul care i-a fost dat în grijă cu ocazia naşterii. Nu poţi să laşi ţigările peste noapte în scrumiera din bucătărie, nu? Nu poţi să te uiţi cum curge apa din tavan şi să aştepţi să se oprească de la sine, nu? Nu poţi să-i dai copilului de 10 ani bani de ţigări cînd îl prinzi cu una în buzunar… Cam asta e şi situaţia cu ţara pe care o ai pe inventar şi pe care, o dată la patru ani, trebuie s-o ţii la poveşti şi la o mică lecţie de morală. Sau măcar de bună purtare. Tocmai ăsta e votul. Un sfert de oră cu ţara ta, în care îi explici unde ţi-ar plăcea să se ducă. Ce carieră să aleagă. Ce model să urmeze. E ora de dirigenţie, discuţia în familie, chiar urecheala pentru o prostie meritată. Duminică vă aştept aşadar să-i spunem României că nu ne-am găsit între timp o altă familie şi nici nu ne mulţumim să-i plătim pensie alimentară unui copil prost crescut, pe care sigur o să-l recuperăm de la secţia de poliţie pe la 16 ani. Duminică vă aştept să fiţi părinţii ţării voastre. Nu s-a făcut mare încă, însă nu e nici aşa de mică încît să nu-şi aducă aminte de ce-aţi făcut pentru ea, în zece minute, într-o zi de decembrie 2009.