1989 şi noi

Într-un recent comentariu*, Timothy Garton Ash numeşte anii 1989, 1990 şi 1991 "cei trei ani care au terminat secolul XX". Ce ani! Sensul vorbelor lui Ash este, desigur, acela că în acei ani s-a prăbuşit o lume, cu tot ce înseamnă asta " adică au dispărut o anumită gîndire colectivă, un set de prejudecăţi şi iluzii, un anume gen de atitudine. Eliberaţi de comunism, est-europenii au descoperit rapid că ceea ce credeau ei despre Occident nu este integral adevărat. La fel, occidentalii au avut ocazia să contemple de aproape şi să înţeleagă mai bine acea parte a Europei care le fusese confiscată de Cortina de fier devenită, de fapt, o limită a cunoaşterii. Într-un sens, după anii 1989-1991 a început o epocă a dumiririi continentale. Am început să ne cunoaştem între noi, după generaţii de separare. Pe lîngă eliberarea ţărilor estice de comunism, anii 1989-1991 sînt marcaţi de două evenimente cu uriaşă magnitudine politică, culturală şi geo-strategică: unificarea Germaniei şi dezmembrarea Uniunii Sovietice. O unire şi o divizare. După cum ne spune un clişeu, la prăbuşirea oricărei lumi, se naşte alta. Iar la naşterea unei lumi, apar eroii fondatori. În Est, aceştia au fost oameni precum Vaclav Havel, Lech Walesa, Mihail Gorbaciov sau Boris Elţîn. În Vest, ei au fost Helmuth Kohl, François Mitterrand şi, poate cel mai proeminent dintre toţi, Papa Ioan Paul al II-lea. Revizitînd astăzi istoria acelor ani, nu te poţi opri să nu te întrebi dacă tumultul a fost provocat de aceşti charismatici şi curajoşi lideri sau, dimpotrivă, deciziile şi gesturile lor politice au fost doar simple acte de administrare a unui destin care a izbucnit, implacabil, din adîncuri insondabile. Ştim, de pildă, că Zidul Berlinului a căzut ca urmare a unei manifestaţii spontane a zeci de mii de berlinezi care au luat-o pur şi simplu spre Zid şi au ridicat barierele după ce un lider comunist est-german anunţase la televiziunea oficială în mod eronat că autorităţile pe care le reprezenta deciseseră să elibereze cu totul accesul redegiştilor în RFG. Dar ştim şi că, a doua zi, ultimul lider suprem al RDG, Egon Krentz, a primit prin Ambasada Sovietică felicitările lui Gorbaciov pentru că nu a reacţionat în forţă la manifestaţia care spulberase Zidul. După cum arată istoricii, Gorbaciov însuşi a fost victima unei uriaşe iluzii cînd a decis să nu intervină în valul de schimbări din Europa de Est. Ultimul lider sovietic era suficient de îndoctrinat încît să creadă că URSS este o ţară, şi nu un imperiu. Prin urmare, a crezut că valul de schimbări care avea să ducă inclusiv la retrasarea frontierelor se va opri la graniţa sovietică. Nu a fost aşa. Iar proba că atitudinea sa a fost bazată pe o evaluare greşită stă în răspunsul lapidar dat istoricului Robert Conquest, care l-a întrebat dacă ar fi acţionat în acelaşi fel în cazul în care ar fi ştiut că toate aceste schimbări vor duce, în final, la dispariţia URSS. Răspunsul lui Gorbaciov a fost: "Probabil că nu!". Tectonica agitată a anilor 1989-1991 este, probabil, cel mai bun argument pentru a admite, cu modestie, că nu prea ştim ce este istoria. Cursul complicat al acelor evenimente care aveau să schimbe lumea nu dă dreptate nici fataliştilor, nici conspiraţioniştilor. În năvalnicul mers al evenimentelor, s-or găsi, desigur, şi comploturi sau diversiuni planificate şi executate de servicii de toate felurile. De pildă, Radio "Europa liberă" a anunţat în seara de 17 noiembrie 1989 că studentul Martin Smid a fost ucis la Praga în timpul demonstraţiilor şi asta a scos în stradă sute de mii de oameni, care au generat faimoasa "Revoluţie de catifea" şi au înlăturat, o lună mai tîrziu, regimul comunist al lui Gustav Husak. În realitate, studentul Smid era bine mersi, iar cel care, chipurile, murise era un agent cehoslovac al KGB care, după ce s-a prăbuşit în mijlocul manifestanţilor mimînd moartea, a fost dus pe targă după colţ, s-a ridicat şi a plecat în treaba lui. La fel, se găsesc şi multe momente, nu mai puţin decisive, care nu doar că nu au fost planificate, dar nu au fost deloc anticipate nici măcar cu cîteva ore înainte de a se produce. De pildă, ieşirea masivă a oamenilor în stradă pe 22 decembrie 1989 la Bucureşti. Sau reacţia în masă a berlinezilor la anunţul sus amintit. În plus, mai ales după 1989, evenimentele în desfăşurare în Europa de Est erau într-o asemenea măsură masive şi imprevizibile, încît marile puteri se abţineau de la decizii şi acţiuni tocmai pentru că efectele ar fi fost cu totul imprevizibile. Lumea o luase razna şi liderii ei au decis să nu intervină pentru a o lăsa să se liniştească. Anii dintre 1989 şi 1991 au toate datele pentru a fi consideraţi ani fondatori. Şi totuşi, nu îi privim aşa. Gradul de scepticism a ajuns atît de ridicat, încît gîndirea critică o ia înaintea gîndirii simbolice şi o sufocă pur şi simplu. Lumea noastră e incapabilă să mai nască mituri. Cît de gravă este acea incapacitate, rămîne de văzut. * "1989!" în The New York Review of Books, vol. 56, nr. 17 din 5.11.2009 (http://www.nybooks.com/articles/23232#fn9)