Cosmin CIOTLOŞ

Îi las plăcerea să reflecteze asupra

Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.

Fără s-o știe, Șerban Tomșa a dat, prin aceste cu totul pasionante Amintiri, un testament: avea să le supraviețuiască numai cîteva luni.

Sînt fericit și-o iubesc.

N-aș fi aflat de acest eseu (sau, în tot cazul, nu în timp util pentru a-l recenza) dacă n-ar fi adus vorba de el Dan Gulea, chiar aici, într-un dosar recent al Dilemei vechi.

Ceva mă face să cred că nu-i singurul lucru din cele deprinse acolo, în vechiul Kronstadt.

E ceea ce, intuind, Paul Cernat aplică expert, pînă într-acolo încît studiul lui lasă, nu o dată, senzația de enciclopedie vivantă.

În sfîrșit, poate că e doar înclinația mea de practician, dar mi se pare că adevăratul tur de forță al lui David Damrosch se petrece „la firul ierbii”

„Din toate ce s-au întîmplat / noi nimic n-am regretat: / Rapid e cel ce m-a-nvățat / să iubesc cu-adevărat.”

Aș fi preferat ca Bilete de sinucigaș să fi avut pur și simplu paginile albe

În speranța că va veni, poate nu peste mult, ziua în care autorul Ninsorii electrice va avea parte de o ediție critică integrală pe măsura manuscriselor pe care le-a lăsat.

Radu Demetriades e protagonistul celui mai bun roman despre comunismul și tranziția de la noi.

Un obiect manufacturat rătăcit în montura metalică a unei cărți

„Personal, mă consider un reprezentant al Programului de la Erlangen, al acelei mișcări de idei care, în ceea ce privește întinderea consecințelor și răsturnarea punctelor de vedere, poate fi asemuită Discursului Metodei sau Reformei înseși.

„Ce-i cu fatalismul ăsta mioritic? Nu-i chiar așa.”

Dacă a existat o „lecție Brecht” în cazul lui Acosmei și dacă, asimilată, aceasta a lăsat urme, rămîne de cercetat. Unele mărturii conduc în pragul unei atari ipoteze, e-adevărat. Dar nu sînt sigur că-l trec.

Văd în Ion D. Sîrbu un fel de „ambasador” necesar acelora dintre noi care au obosit să tot empatizeze cu colaboratorii Securității.

Poet fiind, Dorin Tudoran cunoaște diferențele dintre echivocul pur și simplu (periculos, pentru că indecis și flotant) și acela care pune nuanțele la locul lor.

O cu totul altă carte față de aceea, știută tuturor, din 1978, este actuala ediție, definitivă, a „Romanului epistolar” dintre I. Negoițescu și Radu Stanca.

Decisivă e, spune Dan Sociu, relația cu existența, pe care un poet e dator să o exploreze cu o curiozitate alertă.

Ce anume din ironia degajată a lui Codrescu regăsim în polemicile mai curînd grosolane în care-i vedem angajîndu-se pe literații (de-ar fi numai ei) români?

Autorul Moromeților îi explică autorului Istoriei literaturii... cum stă treaba cu Sadoveanu, Rebreanu, Thomas Mann, Stendhal și Balzac.

Constatarea că, odată cu anii 2000, tematica istorică redevine atractivă pentru romancierii noștri reprezintă punctul de plecare în această suită de investigații.

Cărțile lui Ion Vartic trasează în aerul paginii demonstrații care vibrează sonor, în evoluție și pe straturi.

Volceanov știe să scenarizeze, simte momentele cînd încărcătura trebuie dezamorsată sau, dimpotrivă, detonată, e precis, fluent și oportun în frază.

Cel mai mult mă atrage, ca să zic așa, „ferecătura”: momentele cînd Ioana Bot formulează acut observații deconcertante, în răspăr (sau nu) cu tradiția critică.

Un vademecum dublat, în subtext, de o meditație: așa s-ar defini scurt recenta carte a Alexandrei Ciocârlie.

Oricît de diverse i-ar fi preocupările, Oișteanu le acoperă prompt printr-o cazuistică bogată și relevantă, în ale cărei dedesubturi memoria și instinctul de selecție se îmbină potrivit.

În jurul balurilor se țese, în chip norocos, o rețea de amănunte circumstanțiale dintre cele mai interesante.

„Sergiu Vladimir” nu e altceva decît un pseudonim abil (în sensul că preia pe copertă identitatea ficțională a protagonistului) îndărătul căruia se ascunde ceva mai cunoscutul eseist și filosof Petru P. Ionescu (1903-1979).

„Romanul românesc din stînga Prutului” este un proiect cultural, organizat de Asociația pentru cultură și arte Arbor, cu scopul de a promova cinci dintre cele mai importante romane basarabene ce lipsesc din biblioteca cititorului român.

Dan Grădinaru propune o serie de repoziționări de o frapantă (și uneori exagerată) originalitate.

Lucrarea aceasta e de fapt mai puțin un manifest și mai mult o exuvie: scriind despre beatnici, Traian T. Coșovei traversează o experiență și o lasă în urmă.

Omul era un spectacol vivant. Amator în (mai) toate cîte le-a practicat, a avut totuși harul prizei la public.

Ca în seriale: la precedentul Dosar al Dilemei vechi la care am contribuit scriam despre Ovid S. Crohmălniceanu, insistînd asupra vocației sale de biograf en miettes. Uitasem să spun atunci că autorul Literaturii între cele două războaie... avea, măcar sub raportul acestei înzestrări, un „geamăn” exemplar.

Informația conform căreia Blaga ar fi avut simpatii (sau adeziuni) legionare e cît se poate de nerezonabilă.

Toți am învățat, într-un fel sau altul, din panorama lui Crohmălniceanu, fie în școală, fie consultînd-o de plăcere.

Personajul se animă, leapădă giubeaua, dă de pămînt cu ișlicul și ivește gusturi aproape occidentale.

O suită de portrete valorînd ele însele cît niște proze scurte, dar mai ales o serie de reflecții la acuitatea cărora puțini moraliști de meserie ajung într-o viață de om.

Ce i-a lipsit lui Petre Stoica pentru a atinge cota de simpatie publică a unor Mircea Ivănescu sau Emil Brumaru?

Surprinzător, privit prin fanta îngustă a criticii literare și a teritoriilor conexe, abia încheiatul 2020 n-a fost atît de rău pe cît ne-am fi așteptat.

Cutremurătoare nu e doar fișa clinică a maladiei (la care Sîrbu se referă insistent vorbind despre „soarele japonez” care i-a răsărit pe cerul gurii), cît mai cu seamă aceea, tot clinică în felul ei, privitoare la destin.

Adrian Papahagi așază, în „rime” simbolice, două cîte două marile scrieri shakespeariene.

În așteptare ar părea să iasă din rînd, cel puțin la o primă vedere: e un roman solid, care are în centru Revoluția din ’89.

Ce oferă Cristian Preda aici e aproape o istorie antologică a literaturii.

Foarte îndărătnic, Padina s-a opus oricărei intervenții redacționale (citește: sugestiilor Cenzurii), ajungînd chiar, în 1987, să dea în judecată editura care continua să tergiverseze apariția.

Ce spectacol, să mă întîlnesc cu o actualitate într-atît de diferită de aceea din mintea mea și mai ales din rubricile mele!

Poezia lui se dovedește un ansamblu neașteptat de coerent, dispensat de acea presupusă cezură temperamentală pe care pare să o instituie agravarea bolii.

O carte tristă, plină însă nu de umor (cum zice formula clasică), ci de amănunte, este acest jurnal al lui Aurel Dumitrașcu.

Coșbuc se amuză colectînd jocuri de cuvinte cărora le dezghioacă umorul conținut. Se dă în vînt după palindromuri, lipograme, asonanțe și logogrifuri.