Și așa, și altminteri

● Catrinel Popa, Trecutul ca poveste. Urme, mistificări și rescrieri în literatură, Pro Universitaria, 2021.

Academică, rezultat, de altfel, al unor articole publicate inițial în reviste sau volume de profil, cartea lui Catrinel Popa s-ar adresa, la o repede vedere, exclusiv specialiștilor. Cum însă autoarea discută chestiuni legate de actualitatea ultimelor trei decenii și cum la literatură contemporană (ca și la fotbal, ca și la politică...) ne pricepem cu toții, s-ar putea ca Trecutul ca poveste să depășească micul cerc al celor care predau sau comentează proza postdecembristă. Să ajungă, așadar, la fidelii unor autori ca Ioana Pârvulescu, Simona Sora, Simona Antonescu, Bogdan Suceavă, Filip Florian, Doina Ruști, Diana Adamek sau Octavian Soviany (mai multe romane ale ultimilor trei făcînd aici obiectul unui consistent studiu) și să-i dispună, o vreme, pe alte trasee decît acelea prime, spontane.

Ceea ce n-ar fi deloc rău, Catrinel Popa dovedind aici exact virtuțile necesare bunei recitiri: simț de orientare (fără să fi combătut sistematic în cîmpul cronicii, autoarea găsește prompt exemplele cele mai ilustrative), claritate a sintezei (e mare lucru să plasezi faptul literar în locul potrivit al unei demonstrații) și, mai ales, dezinvoltură conceptuală. Le probase și cu ani în urmă, în 2007, în Labirintul de oglinzi, plasînd poezia unor Ivănescu sau Cărtărescu sub copertina unui termen care din păcate nu s-a impus: metatranzitivitate. Cu alte cuvinte, Catrinel Popa reconcilia abil, într-un singur cuvînt, ceea ce, în genere, se spusese, deși de pe versanți diferiți, despre o anumită poetică postbelică de extracție nord-americană: vocația autoscopică, respectiv, cum i s-a zis în epocă, priza la real. Pedagogic spus, amintiți-vă versurile lui Mircea Cărtărescu din Iarna cu tine: „şi tu strigînd necunoscuţilor: «ăsta-i poetu’ mircea cărtărescu! / ştie şapte limbi şi-englezeşte!» / şi mă strîngeai cu mănuşa de deşte. / da, pe vremea aia umblam ca năucii holbîndu-ne la farduri şi / intrînd în magazinele încălzite”. Jumătate București fantast al deceniului al nouălea, jumătate clin d’œil către niscaiva ridicole versuri ale uitatului Mihai Beniuc.

Am explicat procedeul pentru că, într-un anume fel, la aceeași schemă logică recurge Catrinel Popa și în Trecutul ca poveste. Constatarea că, odată cu anii 2000, tematica istorică redevine atractivă pentru romancierii noștri reprezintă punctul de plecare în această suită de investigații. Concluzia e aceea că, oricîtă distanță ironică ar lua și oricîte convenții ar parodia (nu s-ar putea altminteri), toți aceștia pun, în chip neașteptat, dar nu insesizabil, un fior nostalgic, de tip Walter Scott sau chiar Alexandre Dumas. Că fenomenul e recent, se vede limpede și autoarea punctează corect în alte cîteva studii. Nici la Eugen Barbu, în Princepele (ar fi meritat, cred eu, discutat și Săptămîna nebunilor, celălalt roman retro al său), nici la Silviu Angelescu, în Calpuzanii, nici la Ștefan Agopian, în Tache de catifea, Tobit și celelalte, nici, în fine, la Paul Georgescu Ștefan Bănulescu sau Ioan Groșan acest tropism nu se face simțit. Chestiune de generație? Poate. Aerul timpului? Nu-i exclus. Catrinel Popa nu riscă ipoteze. Încerc eu. Interesați, acum, de story, de o poveste care să „țină” cititorul și, în chip firesc, sceptici față de toate procedeele din familia alegoriei, scriitorii „postcanonici” (preiau, via Catrinel Popa, termenul lui Doris Mironescu) ajung, volens-nolens, la formule de basm sau de fantasy, cele care, somatic, au generat mari povești istorice ca Ivanhoe ori Cei trei muschetari. Fenomenul e pur și simplu unul de contagiune: simțim Iliada în Război și pace, de ce n-am citi o poveste de capă, spadă și licori magice în Homeric al Doinei Ruști?

Pornind chiar de aici, a doua întrebare care amorsează Trecutul ca poveste ține de preferința mai nouă a romancierilor pentru perioada fanariotă. O explicație în jurul căreia Catrinel Popa gravitează ține de natura complicată a epocii: rămasă în vulgata istorică naționalistă drept un interval toxic, epoca și-a avut apărătorii, fără ca speța să fi fost totuși tranșată. De-aici, firește, o anume suculență epică. Mai mult decît atît, dincolo, deci, de bine și de rău, aș adăuga că avem de-a face cu cea mai recentă dintre perioadele premoderne. Un roman cu acțiunea plasată în pașoptism ar trebui să descîlcească în primul rînd ițe politice complicate, dar reprezentabile (a se vedea Prințul Ghica, admirabila trilogie a Danei Dumitriu), pe cîtă vreme secolul al XVIII-lea permite, prin exotismul său oriental, nesfîrșite infuzii de fabulos. Altfel spus, în straturile sale de adîncime se vor afla întotdeauna cele O mie și una de nopți. Se întîmplă la Agopian, se întîmplă la Soviany, se întîmplă, dintre autorii despre care Catrinel Popa n-a scris aici, la Ion D. Sîrbu, în Adio, Europa!, și, mai aproape de noi, la Cătălin Pavel, în Chihlimbar.

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M, 2021.