Fapte și vorbe
● George Coșbuc, Vorba de acasă. Eseuri, povestiri și schițe filozofice, Editura Vremea, 2020.
Scenă: în vara lui 1915, la Tismana, cu pantalonii suflecați și picioarele în apă, Coșbuc se întreține cu italienistul Ramiro Ortiz (viitorul magistru al lui G. Călinescu) în marginea Divinei Comedii. „Mare șarlatan e acest Dante al dumneavoastră. A pus stăpînire pe mine și nu mă mai lasă”, ar fi răbufnit, în răstimpuri, poetul. Sînt exact cuvintele pe care le-ar fi rostit și la Florența, halucinat, văzînd cum în penumbra unei ferestre apare și dispare chipul unei tinere blonde, „acum femeie, acum înger: mare șarlatan!”. Firește, cuvîntul n-are nimic peiorativ. Ortiz e cel dintîi care o-nțelege, insistînd asupra privirii lui Coșbuc din acele momente, iluminată de admirație. Și cum să n-o fi înțeles tocmai el, conștient că termenul provine din italiana medievală, unde are un sens mai apropiat, să zicem, de românescul „farmazon”?
Exclamația aceasta ar putea prefața foarte bine și lectura recentului volum restituit de Editura Vremea. Eseurile cu tematică lingvistică (și etnografică) ale autorului Firelor de tort nu le erau necunoscute stricților specialiști. În Istoria... sa, de exemplu, Nicolae Manolescu glosează asupra lor preț de cîteva paragrafe, uluit și încîntat de erudiția mobilizată de Coșbuc. Risipite, însă, prin periodice și disponibile, pînă mai ieri, doar în volumele de publicistică ale edițiilor critice, ele rămăseseră, practic, necunoscute, înclin să cred, pînă și profesorilor de limba română. E meritul exemplar al lui Cristian Bădiliță acela de a le fi strîns pe toate într-un singur corpus de peste 500 de pagini. Ar fi o impietate să încerc să le rezum. Cîteva stafide, totuși, din imensul „cozonac”, pe deplin răsplătitor.
„A-și lua lumea-n cap”, de pildă, trimite la o veche practică juridică atestată în Muntenia secolului al XVI-lea: în litigiile legate de proprietăți, țăranii erau puși să jure ținînd pe creștet o traistă plină cu pămîntul pe care-l revendicau. Sintagma „la botul calului” – referindu-se la un ultim pahar, repezit, mai mult în picioare – admite, arată Coșbuc, și cîteva variații hazlii. De felul lui „a bea la roată”, desemnînd, intuitiv, ebrietatea cruntă. Iarăși, a făgădui „marea cu sarea”, curentă încă astăzi, ar fi fost, inițial, un mai plauzibil „marea cu zarea”. Adică necunoscutul și inaccesibilul, care, pentru românii de-acum cîteva secole declanșa numaidecît imagini acvatice. Mai tereștri, aflăm, romanii sintetizau aceeași fanfaronadă printr-un magnos montes promittere. Nu de alt tratament pare să fi avut parte o altă expresie latinească, elephantum ex musca facis (s-o traduc?), care a dat, cu prozodie suplimentară, „a face din țînțar armăsar”. Bineînțeles, nu toate formulele inventariate de Coșbuc au supraviețuit. Unele fac figură de veritabile concetti baroce. Mă gîndesc la „a prinde prepelița de coadă”, „pe deasupra ca fuiorul popii”, „opt cu-a brînzei”, „tîrța-pîrța”, „brînză de iepure” și altele, nu puține. Poveștile lor sînt, însă, spectaculoase și, arhaice fiind, unele dintre ele funcționează aproape neologic: îi învață limba română pe nativii ei recenți.
Adeseori, Coșbuc se amuză colectînd jocuri de cuvinte cărora le dezghioacă umorul conținut. Se dă în vînt după palindromuri, lipograme, asonanțe și logogrifuri. Și, chiar dacă nu le numește așa (ci „chițibușuri”), are intuiția exactă a lor. Preferata mea rămîne mica antologie a cazurilor în care topografia funcționează caracterologic. Francezii zic aller à Clichy celor care propagă clișee. La noi, descoperă Coșbuc, există „a fi craiovean” (pentru amatorii de crailîcuri), „a sosi din Galați” (pentru filfizonii îmbrăcați de gală), „a avea moșie-n Grozăvești” (pentru lăudăroșii care nu mai contenesc să se grozăvească) și, în fine, „a se duce pe Urlați” (pentru cei care, încasînd o bătaie zdravănă, urlă de durere și rușine).
Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Editura Humanitas, 2017.