Între multele cărți semnificative apărute anul trecut, una singură, jurnalul lui Mihail Radu Solcan, merită notată ca „revelație”. Termenul e judicios ales.
Încă înainte de lansarea volumului (la tîrgul de carte din toamnă), un poem din recentul Cu Orice e posibil ajunsese să circule printre cunoscători în chip de eșantion.
Avem de-a face cu o carte absolut meritorie. Care, pe lîngă întregul spectacol de expresivitate pe care‑l organizează, are și merite, așa-zicînd, imediate: nu pot să nu mă bucur, ca recenzent al actualității, văzînd că „Dicționarul” gîndit de Corina Ciocârlie și Andreea Răsuceanu le face loc, într-o companie pe cît de onorantă, pe atît de normală, unor scriitori care au debutat și s-au impus în ultimele trei decenii.
Se întîmplă ca unele cărți, în mod evident rezultate din lungi stagii de cercetare în bibliotecă, să capete, la apariție, nescontate efecte beletristice. Să sune, altfel spus, ca niște romane sui generis. Și nu atît pentru că s-ar parcurge, cum se spune adesea, „pe nerăsuflate“ (oricît de ample le-ar fi cunoștințele, criticii literari nu se îndeletnicesc, totuși, cu spirog
Nu doar Ion Barbu va trece prin el, ci și Simion Stolnicu, Sanda Movilă, Camil Baltazar sau Dan Petrașincu. Cu toată bonomia lui solitară, căci se recunoștea un om fără prieteni, Lovinescu e, în realitate, un excelent scenograf al autorității. L
Discretul erudit Constantin Georgian face tacit oficiul unui dispecer cu pedigree al forfotitoarei și gureșei lumi literare bucureștene din epocă. Ceea ce, pentru istoricii literari de azi e, adeseori, de neprețuit. Cuvîntul e exact și am să explic în
Se prea poate ca vîna aceasta tragică să se fi accentuat în timp, se prea poate, altfel spus, ca totul să fie o chestiune de metabolism. La urma urmelor, nimeni nu păstrează, sexagenar, temperatura emoțională de la douăzeci de ani. Dar mi se pare c
Cei care l-au catalogat, de la debutul din 2002 încoace, drept mizerabilist, minimalist, biografist ș.a.m.d., conferindu-i grăbit etichete sărăcăcioase, vor fi nevoiți să se împace astăzi cu evidența că, în cele 128 de pagini ale sale, Uau e de-a drept
Adevărul e că, în chip organic, distanța dintre Melancolia și tot ce a publicat pînă acum Mircea Cărtărescu e uriașă. Iar asta nu din rațiuni stilistice. Cei dotați cu (ca să zic așa) ureche litera
Literatura nu-i pentru vînătorii de glorie. Aceasta, e știut, va veni mai devreme sau mai tîrziu, dacă va avea de ce. E un îndemn stoic pe care autorul Bărbaților fără degete continuă să-l exerseze și azi. Și abia asta-l face valoros.
Petre Stoica supraviețuiește prin ficțiune: într-un sat uitat din județul Giurgiu, el îi citește frenetic, de-a valma, pe Clement Alexandrinul și pe Adrian Fochi, pe Marcus Aurelius și pe Stendhal. Pentru a încheia, en fanfare, cu Hesiod și Montherlant.
Am fost un copil reușit? este și nu este o schubertiadă. Este, în măsura în care reprezintă un filon colateral. Și prin dimensiuni, și prin natură, căci Soviany nu e un obișnuit al luminilor rampei. Captiv al muncilor sale (e un artist, adică un artifex), el se plasează arareori în centru. Publicitatea nu l atrage. Are, de altfel, alura unui mare discret, pentru care foaia albă, cu promisiunea unei improvizații, e mai de preț decît un afiș glamouros. Și nu-i o întîmplare că tonul în care sînt r
Indiferent de opinia pe care putem să ne-o facem despre această alba-neagra, joc în care s-ar zice că trei dintre semnatarii scrisorii au fost atrași de un al patrulea (care, se pare, i-a promis lui Abăluță că va primi premiul și dacă nu va fi prezent, mai ales că PriȘapte octombrie m-a entuziasmat încă de la primele pagini. Vlad Zografi căzuse, întîmplător, peste o mai veche așteptare a mea. Premisa era, în fond, aceeași, numai că la el protagonistul e un poet din zilele noastre. Ucis într-o în
Mai atent la nonficțiune decît în alți ani, am încercat să acopăr în rubrica mea lunară aparițiile semnificative ale lui 2018. Privind în urmă, constat că a fost vorba, pe rînd: de ediții critice comme il faut (ca aceea dedicată de Eugen Ciurtin primului ori
Nimeni, înainte de Marieva Ionescu, n-a convocat, pentru explicitarea literaturii lui Naum, această tradiție bibliografică. Nimeni, de-acum înainte, nu va putea face abstracție de ea.
Ioana Pârvulescu e, aici, și eseist de efect, și istoric literar dotat cu simțul informației de coloratură, și critic literar în sensul cel mai direct al magistraturii (avînd, adică, deopotrivă instinct valoric și priză la actualitate), și gazetar (unii își
„Istoria literaturii e, în fond, autobiografia mea intelectuală“. Cu fraza aceasta Profesorul Paul Cornea (3 noiembrie 1923 – 7 octombrie 2018) a deschis, în toamna lui 2010, cursul dedicat proaspeților doctoranzi de la Litere.
Să exploatezi umorul versatil al lui Alex Tocilescu pentru a-l restitui pe Topîrceanu, să găsești firul care leagă sensibilitatea reținută a Adelei Greceanu de calmul Biedermeier al lui Alecsandri, să mijlocești întîlnirea dintre un neoexpresionist ca Dan Coman și un orfevru tragic de felul lui Mihai Codreanu ș.a.m.d. mi se pare cel puțin provocator.
Situația lui Mircea Cărtărescu e, aparent, mai comodă: îl citim ca pe un campion al aluziei livrești, ca și cum poezia lui ar fi plecat din și s-ar fi întors în Levantul din 1990. Dar cît e capriciu și cît evaluare în această rezervă, e greu de precizat.
De la relația contondent-îndrăgostită cu România, Ion Vianu coboară spre saga familiei, punctată de eroi neînseriabili (tatăl bunicii, un anume Iordan, născut în preajma lui 1850, a cunoscut o veritabilă metanoia, rupîndu-se de familie), pentru a se replia nu peste mult în circumscrierea nuanțelor prieteniei. Un subiect drag autorului, pe care-l tranșează surprinzător: nu fidelitatea ar fi, trage Ion Vianu concluzia, condiția de existență a acestei legături sufletești privilegiate, ci iubirea.
Nu există în poezia românească (relativ) recentă prea multe experimente comparabile cu acest Submarin iertat. Îmi vin în minte, la o primă strigare, Amintirile semnate de Ivănescu, Dimov și Florin Pucă (ultimul, ca ilustrator), cele două volume colective optzeciste, Aer cu diamante și Cinci și, poate, încă vreo două sau trei, apărute după 1990.
Se împlinesc astăzi, 28 iunie, 135 de ani de la momentul cînd, în urma unei crize nervoase, Eminescu a fost internat în sanatoriul doctorului Suțu din strada Plantelor.
Foarte puțini sînt cei cărora profilul lui Constantin Georgian le spune ceva. Și nu e vorba doar despre sufragiile publicului larg cultivat. Eliade însuși avea să afle de existența acestui precursor al său abia tîrziu, în anii ’60. Iar asta prin mijlocirea lui Arion Roș
dulterul nu-i procură alte satisfacții decît pe aceea a revanșei față de Marcu. În schimb, conduce la certuri ireversibile în familie. Din anii ’70 pînă la începuturile tranziției, numai nedumeriri și devoalări. Revelații ale meschinăriei.
Ponderea lui Nichita Stănescu scade discret, concurată fiind de aceea a lui Ion Vinea și Emil Botta (căruia Zamfir pare să-i atribuie profilul unuia dintre cei mai mari poeți ai celei de-a doua jumătăți de veac).
Dacă însă, pe filonul principal, Europolis e amendabil, destule secvenţe subsidiare se dovedesc excelente. Fără a poetiza, prozatorul reuşeşte totuşi să dea un mare poem al Sulinei. E de-ajuns să punem în balanţă secvenţele care se petrec altundeva, ca să sesizăm diferenţele de ton.
Constituţia din 1866 a fost promulgată de principele Carol la 1 iulie. O dată laică. Aşa cum nu e deloc cea de 15/27 răpciune, septembrie adică, în care începe gloriosul destin al „sfintei Constituţiuni“. Dacă nu cumva Caragiale a extras-o din aerul timpului, ca pe atîtea altele („angel radios“, „silenţiu lugubru“) – sintagma îi aparţine.
E o întrebare pe care, într-un fel sau altul, orice cititor al Jurnalului (1935-1944) lui Mihail Sebastian a rostit-o măcar în treacăt de-a lungul lecturii....
